miercuri, 25 ianuarie 2017

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Sergiu Filerot


Sergiu Filerot (1921-1989)
pseudonimul lui Gheorghe Niculescu, născut pe 3 februarie 1921 la Craiova. A absolvit Liceul „Mihai Viteazul” din București (1939), an în care a debutat în „Jurnalul literar” condus de George Călinescu, sub pseudonimul Nicolae Veghe. A debutat editorial cu volumul de versuri Încrustări în gând (1941). Membru al grupării „Albatros”, a fost unul dintre cei mai activi și mai devotați autori ai mișcării. Lucrează ca tipograf la Institutul de arte grafice „Tiparul universitar” din Strada Elie, nr. 6, în subsolul căruia pornește o mică editură, Alfa, cu scopul de a-i publica pe tinerii autori ai generației sale, aventură care se încheie repede, sugrumată de Siguranța Statului. Filerot scoate volumul de debut al lui Geo Dumitrescu, Aritmetică (1941, semnat Felix Anadam), și își publică propriile cărți (volumul de versuri Om și cel de poeme în proză Libere, ambele în 1942). Trimis în fața Curții Marțiale pentru conținutul subversiv al plachetei Om, riscă pedeapsa cu moartea, comutată, datorită intervenției profesorului Nicolae Bagdasar – proprietarul „Tiparului universitar” –, într-o condamnare la zece ani de închisoare. Este eliberat la 23 august 1944. Publicist, până în 1958, și apoi funcționar la Întreprinderea de Construcţii-Montaj Bucureşti, de unde se pensionează, după mai multe infarcturi, la 52 de ani. Se retrage în apartamentul său modest din cartierul bucureștean Doamna Ghica. În anii ’80 revine cu două cărți, Vitrină secol XX (poeme, Cartea Românească, 1982), în care reia, după 40 de ani, conținutul cărții sale de tinerețe, Om, și volumul de memorii Reîntâlniri (Cartea Românească, 1985). Moare la București, pe 24 septembrie 1989.



Muncitor


Am izbutit astăzi să mâncăm și noi, ăștia, o pâine.
Nu pot să neg că era roșie de sânge și deci cu atât mai bună
dar, nu știu cum, mi-am mânjit fața de câine
bătut și cineva mi-a zvârlit epitetul de „criminal”
ca un simplu răsărit de lună.

Orchestrația ciocanelor, nu întreb pe nimeni dacă este asurzitoare
și nici dacă brațul însângerat și lovit doare.
Sunt Om și – după Biblie – în sudoarea frunții
trebuie să-mi câștig pâinea – bate-se-n capete chiar munții.

Mi-e presărată amintirea de muncitor resemnat
cu vestigiile craniilor calcinate de vreme ale „ălora” – strămoșii mei
cu graiul fometos și priviri șterse de ochi mat;
o singură deosebire: pe atunci, în loc de block-house, era aici un bordei
cu mai multă pâine și mai puțină atmosferă de hârcă sugrumată.



Apostol


L-ai găsit la marginea cătunului cu oameni orbi
și i-ai cerut imperativ
– împroșcându-l cu vorbe gâlgâite și cu microbi –
să-ți vândă, ca un negustor rubicond, câte un sedativ
pentru fiecare costeliv
și întunecat sătean...

Doar pentru un ban...

Dar nu ți-a ascultat ruga cretinizată
de năpăstuit tată
al unuia dintre oamenii orbi
ai cătunului tot atât de cretinizat cu frați robi.

Și l-ai mai întâlnit încă o dată pe domnul cu ochelari,
i-ai mângâiat lingușitor râtul porcin de conferențiar
și i-ai amintit, fără convingere dar insistent,
că ai progenitură ce nu știe să vadă.
Așa cum e el, cu sistem ingenios și creier suculent,
ar putea alina durerile fraților întunericului pradă.

Și iar
s-a depărtat învățătorul de cătun arar.

Deisgur că i-a fost greu să-ți cruțe
setea de lumină pentru mai puțin de două băncuțe!



 Scamator veac XX


Scamator înșelător și nebun,
ne amăgești cu fraze sentențioase și câte-un tun
tot atât de favorabil și multicolor prezentat
ca orice lucru inoportun.

Hei, omule de jos,
tu nu pricepi că trebuie să rămâi îndobitocit?
tu nu trebuie să ai cunoștințele Scamatorului botos;
îți ajunge, în definitiv, o ftizie, și un trup îmbătrânit.

Mai spune câteodată același scamator, de asemenea sentențios și senil
câteva versuri cu „vitejie” și – implicit – „înainte”
pe care ni le dă și nouă, celor de rând, să le declamăm viril
și să mergem – desigur – tot înainte! înainte!

.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .

Astăzi, un Scamator veac XX înșiră pe câmp
jucăriile la modă: soldați, hoituri și mitraliere
și râde, râde sarcastic și batjocoritor de omul tâmp
care-i privește, veșnic nepriceput, înșelăciunile și aude canoniere.



Jucării


Ai obosit cicălind mereu jucăriile
cu pușcă și chivără de plumb pe capul tot de plumb turtit
colorat cu puțin miniu în obraji, stimate și înrăit
domn Copil înfricoșător
cu lentile strălucitoare de miop actor
prin care privești miile
de microscopice aluaturi cu chip de om
și craniu de metal otrăvit
asemănător, totuși, cu al tău, stimate Domn?

Zadarnic îți plimbi privirile iritate
peste fruntea fiecărui metalic frate
și disperat încerci să urnești stăpânitor înainte
pe fiecare purtător de tunică și lipsit de minte.

Te acuz și în același timp își înțeleg
strigătul neputincios și bleg:

Deschide ușile, tată
și scoate afară gloata asta toată.
Fiecare jucărie mi-a fost ceva scump
dar prea sunt de plumb... de plumb...



Sârmă ghimpată


Din high-life-ul preocupărilor citadine,
beznă însângerată, Om cavernos și vorbe ebenine.

Se binecuvântează sfârșitul pașnicului spectacol
și se impută lipsa unui favorabil oracol!...

.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .

Hotarul înfrângerii e depărtat, dar rămâne hotar.
Ne strecurăm monoton prin foc, în ritm sardanapal.
Alambicăm gândurile înșelate legal și – se zice – necesar,
apoi, cu fierul tăios și rece, de asemenea universal legal,
fără convingere sau cu, zdrobim orice stăvilar.

.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .

Și-acum, în câmp, lunatici, roși rubini
fixează (fiindcă nu credem în strigoi)
hoiturile eroilor – doar – și tot atâția asasini...

Pentru că e sârmă ghimpată și război... război...



Înfometat


Omul
cu creier spongios înfometat de ideal
a așezat armatele spiritului critic
pe pozițiile strategice ale ordinii sociale.
Insaturabil,
nu-i este suficient idealul de rând;
orice cuvânt
este expresia directă
a idealului tangibil înfipt în pământ.

Soarele
și el, deși prea mult poetizat
(aproape abstractizat),
a devenit, atunci, concret.

Înfometat de ideal
– se spune mereu: utopie
(cine oare nu știe?) –
ud gâtul de lut
cu ambrozie
când tot eu
blestem și divinizez spiritul meu.

Malmaison, 1942



Autobiografică


Soarele împrăștia anemic lumina cartelată
prin atomii „Tungstram” electrici
în camera nr. 44
în care se odihneau oasele învestmântate inocent
ale unui mulatru
cu mintea sticloasă și ochiul cert.

(Își înrolase gândurile peregrine
în oastea luptătorilor de mâine.)

Sunt sigur că mulatrul suferea și de lipsa de pâine
nu numai de tutun.

E inutil să mai spun
că oasele continuau să împrăștie cu conștiinciozitate anemiată
lumina de curând cartelată
în camera nr. 44
stăpânitoarea somnului meu de mulatru.

Senină era învăluirea amăgirii punctată scalariform
și zănatic somnul conștient pe care eram obligat să-l dorm.

Cartea veacului își încuiase înfloriturile de stil
între foile gălbejite ca pielea pergamentoasă de umil
pasager al camerei cu acel număr.
Nu înțelegeam de ce tot înnumăr...
La fila cu nr. 21
mi-am găsit numele încadrat
– pentru prima oară prietenos încadrat –
în chenarul roș maiestos trasat de tunul
entuziasmului morbid civilizator.

Zor... zor...
Hamsun agoniza în brațele „Foamei”
Nu înțelegeam de ce unii scriau tomuri despre tristețile... toamnei,

când eu, un mulatru
pasager din camera nr. 44,
îmi înrolam gândurile peregrine
în oastea luptătorilor lui „mâine”.

1942

Un comentariu: