vineri, 5 ianuarie 2018

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Viețile paralele. Mihnea Gheorghiu și Radu Teculescu



Mihnea Gheorghiu (1919-2011)
născut la 5 mai 1919, Mihnea Gheorghiu crește la Craiova, unde tatăl său, anticarul Dumitru Gheorghiu, avea o dugheană de buchinist pe strada Madona Dudu. Studiază la Liceul „Frații Buzești”, apoi se mută în capitală, unde urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie (1937-1941). Publică poezie în reviste încă din 1937, fiind un frecvent colaborator al publicațiilor de stânga din București (în special „Cadran” și „Albatros”). Cu un discurs, s-a spus, de factură neoavangardistă, vădit influențat de Bogza, Mihnea Gheorghiu debutează cu poemul de dragoste Anna-Mad (Sigma, 1942), urmat de Ultimul peisaj al Orașului Cenușiu (Coresi, 1946). Poetul adoptă o postură angajată, este pletoric și declarativ, această formulă anunțând volumele proletcultiste de după 1949, precum Întâmplări din marea răscoală (1953). Doctor în Litere (1947), cu o teză (Modalitatea conformistă a dramei) publicată un an mai târziu, Mihnea Gheorghiu este din 1948 profesor și șef de catedră la Universitatea din București, apoi la IATC, fondator și primul redactor-șef al revistei „Secolul 20” și ocupă fără întrerupere importante funcții în cultură (președinte al Academiei de Științe Sociale și Politice și al Uniunii Cineaștilor). Semnează două romane și numeroase volume de dramaturgie, teatrologie și eseistică și își reia poezia de tinerețe în antologia Ultimul peisaj (1974), în anul în care devine membru corespondent al Academiei Române. Cunoscut îndeosebi ca scenarist a numeroase filme cu subiecte istorice („Tudor”, „Cantemir”, „Tănase Scatiu”, „Burebista”), pentru care este copleșit cu premii și distincții. Se stinge din viață pe 11 decembrie 2011.


Ultimul peisaj al Orașului Cenușiu
(fragment)

În toamna aceasta simt încă în gâtlej
gustul sălciu, de cocă, al dinamitei,
aud încă, în piept,
ca niște alice de ghiață
rumoarea primejdioasă a bulevardelor
la ora când apar edițiile speciale în
toate capitalele lumii.

Tu erai atunci
singură, într-un oraș ploios,
– cu transatlantice pe dreapta și pe stânga, –
un oraș industrial
în care coșurile sunt și ele
o ploaie torențială.
Te invit, mi-ai spus, la plimbare,
– ca dansatorul înalt de la Sidoli, –
te invit pe sârmele ploilor.
Și-n tot orașul străluceau
afișele circului.
Te invit în orașul acesta străin,
orașul care ucide cu premeditare, întâi păsările.

Un arbore, ca o trompetă
ne așteaptă pe marginea serii, un arbore de sugativă,
care operează cu mănuși,
ca o caracatiță.
Purtăm în nări o respirație de vată
și pe ochi, ca un stindard,
voaleta de alge.

„Când sângele înfășurat bine împrejurul gâtului
când ne vom începe călătoria languroasă
pe sub temeliile caselor
pe sub ape,
vom fi doi turiști obișnuiți
veniți să contemple peisajul...”

În odăile tale erau oglinzile acoperite
ale poeziei rare
– eu înnotam prin ele cu
buzunarele doldora de publicații interzise –
în vreme ce
ferestrele tale absorbeau orașul.

În zilele acelea trecea la ore fixe
aviatorul Record, cu picioarele sfărâmate,
și săptămânile, pe sub ferestre, ca un fluviu.
Părul tău, câteodată, părul roșu,
pleca și el
să pavoazeze străzile, la marile întruniri
populare.

În odăile tale cobora atunci
zgomotul care-mi străbătea inima ca un fulger
și umbra rea,
ca o țestoasă, cu mersul grav,

umbra funerară care-ți mănâncă ochii,
ca o mască de gaze.

Iubeai atunci obiceiul căprioarelor
de a muri fără publicitate.

„Iată, noi suntem două corăbii îmbătate,
și putem foarte bine să fim două sicrie;
iată, trimit să te buzunărească poetic
degetele lungi ale plopilor
care mângâie noaptea...”

Și-mi arătai de acolo apele cenușii
care traversau orașul
– înfășurând picioarele podurilor,
cu niște șaluri grele.
Și-mi arătai, de acolo, pădurile umede,
oferindu-mi o cutie de chibrituri,
pentru un mare incendiu.

Ai aruncat în aer literatura, ți-am răspuns,
mă înspăimânt întâlnindu-i ruinele pe străzi,
în tramvaie,
rochiile tale de mărgele întunecă încă amfiteatrele.


din Ultimul peisaj al Orașului Cenușiu (Coresi, 1946)



Radu Teculescu (1924-1953)
este urmașul unei familii de intelectuali care i-a dat pe episcopul Justinian Teculescu (1865-1932), pe cărturarul Horia Teculescu (1897-1942) și pe Bujor Teculescu (1902-1973), personalități cu un rol important în istoria de început a României Mari. Radu, fiul cel mic al lui Horia Teculescu, se naște pe 2 iulie 1924 la Alba-Iulia, dar curând familia se mută la Sighişoara. După absolvirea liceului „Principele Nicolae”, Radu Teculescu pleacă la Bucureşti, unde se înscrie la Facultatea de Drept. Face parte din grupul ce pune bazele, pe la mijlocul anilor ’40, la redacția ziarului „Fapta” (condus de Mircea Damian), a unui grup literar din care mai fac parte Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru sau Ben Corlaciu, precum și scriitori din „Cercul de la Sibiu” (Radu Stanca, Negoițescu și Doinaș). Publică poezii în „Revista tineretului”, în „Universul literar”, în „Caietul de poezie”, supliment al „Revistei Fundaţiilor Regale” și în „Revista Fundațiilor Regale”. Bolnav de plămâni, la fel ca tatăl său, renunță după doi ani de studii să-și mai susțină examenele. Traducător al lui Maiakovski și Cehov, este închis pentru scurtă vreme din motive politice. La sfârșitul lui 1945 îi apare un volum de poezie la editura bucureșteană Pro-Pace, al cărui titlu, Sixto Escobar, poartă numele unui tânăr boxer puerto-rican, campion mondial la categoria cocoș cândva, în anii ’30 (niciodată doborât la podea, ci doar învins la puncte…). Se stabilește la Brașov, unde devine jurnalist angajat în slujba noii puteri politice comuniste și contractează cu Editura pentru Literatură şi Artă volumul de versuri Baricadele vieţii, care nu va apărea niciodată. Moare la 27 ianuarie 1953 la Spitalul Mârzescu din Brașov și este înmormântat la cimitirul Groaveri. 



Poză de veac


Creștem pe lângă mașini cu miros de ulei
Și ne cultivăm sufletu-n sere bolnave;
În lexicoane și cifre găsim vieții temei
Și-abordăm în oglindă pozele cele mai grave.

Ne-amăgim în iubiri trăite-n odăi
Cu storuri lăsate, departe de freamăt de brazi,
Departe de murmurul apei răsfrânt peste văi
Și credem că totul începe, sfârșește cu azi.

Cântecul păsării-acum îl repetă claxoane
Și-amurgu-i banal pentru ochii noștri stilați;
Nu știm frământările noastre cât sunt de vane
Sau că la socotelile veacului n-om fi întrebați.

Câteodată ne cheamă ceva. Înseamnă plecare.
Și-atuncea, în seri, deschidem atlase; și-aflăm
Cât suntem de mici pentru-o hartă. Ne-ntristăm
Și le-nchidem cu teamă, ca pe-o-ntristare.

Despre Sixto Escobar nu știm mai nimic,
Că doarme lângă inima oceanelor noi...
Veac putred, iată, de-acum mă ridic
Să șterg vălul lumii de priviri și noroi!...


din Sixto Escobar (Pro-Pace, 1945)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu