Poem pentru cei de pe urmă

(fragment)

Prea sensibili, poate. Ucigași înăscuți, fără-ndoială.

Aceasta nu este muzică. Asta nu mai e poezie.

Doar o vibrație a lucrurilor când cad în gol,

natura îmbrățișând anomalia genetică, paradisul

experimental, războaiele fără sens și finalitate,

fascinația snuffului, fitnessul, mișcările sacadate ale

bietelor angrenaje amăgite cu nemurirea –

casa noastră e zob,

prin acoperiș urlă moartea dar

unora le-au rămas visul și vorbitul prin somn,

pătura trasă peste cap, speculația fără obiect, gesturile

ridicole de apărare în fața invaziei, rosul unghiilor, nicotina,

antidepresivele și drogurile ce rup,

dinți molfăind moarte, decojind piele și carne moartă,

nervi morți, nervúri retrase în sine,

cedrii Libanului culcați la pământ, câțiva ultimi cretini

blestemând ceea ce dă viață doar pentru a umili și supune,

fărâma promisă de viitor luminos,

potențialul nelimitat al unei rase îngropate în

produse de larg consum, în hrana manipulată la rece,

și peste toate, fluviile de ură,

cascadele de căcat.

Nu mai rămâne nimic. În fine s-a terminat.

Mutter, ich bin dumm.