Unde este „douămiismul” astăzi? O replică înfierbântatului Liviu Ioan Stoiciu

          S-a vorbit mult, enorm, s-a scris cu elanuri inaugurale, fantezist, hiperbolic, alții au făcut-o depreciativ, disprețuitor, crezând că vor minimaliza, ridiculizând-o, o întreagă promoție (și nu le-a ieșit), despre scriitorii apăruți în preajma lui și imediat după anul 2000. Nu insist, am scris și eu nu o dată despre asta, ba chiar prin 2004-2005 eram unul dintre publiciștii zglobii care susțineau apariția unei generații sau a unui desant cum nu se poate mai pestriț, alcătuit din autori extrem de neasemănători. Dacă se poate trage acum o concluzie globală, după 15-19 ani, despre contingentul 2000, este că a fost cea mai neunitară generație de creație din literatura postbelică. Atâtea tendințe, personalități mișcându-se în perimetre culturale complet diferite, autori cu poetici, dar și cu o practică literară, atât de diferiți (și de diferite) nu au existat nici în generația 60, și cu atât mai puțin în generația 80, care, cel puțin în primă fază (adică până pe la mijlocul anilor '90 sau chiar către 2000) părea mult mai omogenă (nu și mai unită, dar asta e altă discuție).
          Ce rămâne după acești ani? În ciuda tuturor denigratorilor ce au pus etichete stupide, superficiale (care când nu arată rea-voință demonstrează o ignoranță deplină și o știință de carte foarte limitată) in corpore câtorva zeci de scriitori care au pornit în povestea asta la începutul secolului, rămân niște parcursuri, niște evoluții imposibil de neglijat. Nu zic operă, fiindcă nimeni de azi nu mai are fetișul operei, eventual cu O mare. Cel puțin în poezie, dacă aș fi pus (dacă mă voi pune vreodată, ceea ce nu exclud) în situația de a face o antologie (sau de a scrie o carte despre poezia din primele două decenii ale acestui secol), aș avea reale dificultăți de a opera selecții și alegeri care să nu lase deoparte vreun segment relevant din poezia acestor ani, și cred că cine nu vede asta nu prea mai pune mâna pe cărți (și nu mă refer acum la lefegiii Uniunii Scriitorilor, rămași cu lecturile acolo unde a rămas starostele lor, adică undeva la 1994).
          Scrie recent un poet 80-ist, altădată faimos pentru intransigența sa și pentru că părea de neîngenuncheat, ajuns astăzi, vai, corigent la proba de moralitate: „(...) Poezia română scrisă până la «douămiiști», cu acoperire estetică (poezie scrisă la înalt nivel și după Revoluție de poeți șaizeciști, șaptezeciști, optzeciști, nouăzeciști) merge în paralel cu poezia «tinerilor». Trec anii de la Revoluție și douămiiștii și urmașii lor rămân în lumea lor (departe de nucleul liric promovat critic și de Uniunea Scriitorilor), o poezie minimalistă, «slabă», care n-a impus lideri. (...) Eu urmăresc evoluția sensibilității poeticești naturale la noii veniți (dacă am ocazia, o și premiez), susțin valoarea intuitivă a unor poeți, fie și douămiiști care merg în turmă și se aplaudă între ei. A apărut o specie de exclusivism draconic din partea tinerilor «tribalizați» (care au revistele, premiile, cenaclurile, festivalurile și criticii lor literari); dacă un membru al acestor grupuri acceptă să citească alături de membri ai Uniunii Scriitorilor sau să publice în reviste ale Uniunii Scriitorilor, trist, sunt marginalizați, pedepsiți, arătați cu degetul (...)”. De ce e ridicol ce afirmă domnul Stoiciu în aceste rânduri și e un caz tipic de inversare a realității? Iată de ce.
          Liviu Ioan Stoiciu a publicat în Poesis internațional (probabil principala revistă de azi care nu are nici cea mai mică legătură cu Uniunea Scriitorilor – și, după unii, cea mai bună publicație literară ce apare în România la ora actuală), mai exact, ca să-i împrospătez memoria, în nr. 14 (2/2014). Cronici la cărțile sale, ce-i drept, nu au apărut în revistă în acești ani deși le-am propus cronicarilor și eseiștilor cu care lucrez să o facă, toată lumea a strâmbat din nas replicându-mi: „Ce să scrii despre Stoiciu, că de patruzeci de ani face același lucru, doar că tot mai prost...”. Apoi, l-am invitat pe Liviu Ioan Stoiciu ani întregi să vină să citească la Institutul Blecher (unanim considerat unul dintre locurile în care literatura de azi se desfășoară cu ce are mai bun & mai nou), de fiecare dată m-a refuzat, de teamă că dacă va veni, imediat îl va turna perversul Cristea-Enache la Nursultan Manolescu și va avea probleme... Cât privește festivalurile „noastre”, cred că e suficient să amintesc că Stoiciu a fost chemat și a participat chiar anul trecut la unul dintre festivalurile bune făcute de cei din generația mea, la Brașov (în memoria lui Andrei Bodiu), alături de scriitori din toate generațiile, așa cum la Bistrița sau la Sibiu, unde sunt deja festivaluri de tradiție organizate de scriitori de după 2000, au fost an de an autori de toate vârstele și orientările estetice la care te-ai putea gândi, de la șaizeciști la poeți al căror debut în volum este așteptat... Se poate spune același lucru despre festivalurile și galele organizate de USR? Haideți să ne uităm la Gala din 2018 de la Alba-Iulia: șaisprezece poeți, toți masculi feroce, toți trecuți de șaizeci de ani. Printre ei, niște antitalente totale. În ce lume sunt mai reprezentativi pentru poezia scrisă azi în românește Vasile Dan decât Octavian Soviany sau Arcadie Suceveanu decât Mariana Codruț, domnule Stoiciu? Și mai ales: cum îndrăzniți să faceți din alb negru și invers când știți (trebuie să știți) că numele meu sau al lui Radu Vancu sunt interzise în revistele sub egida USR (asta numai dacă nu se găsește vreun lefegiu de genul Mihăieș, Răzvan Voncu et alii să ne scuipe așa cum merităm?).
          Stau și mă întreb: oare în 1990, când Liviu Ioan Stoiciu avea 40 de ani (cam vârsta de acum a lui Radu Vancu, Alexandru Vakulovski, Moni Stănilă), iar majoritatea 80-iștilor care contează în jur de 34-37 (cât au azi Elena Vlădăreanu, Diana Geacăr sau Teodor Dună), oare seniorii trecuți de 60 de ani, de la Gellu Naum, Ștefan Augustin Doinaș și Geo Dumitrescu la Mircea Horia Simionescu, Alexandru George și Petre Stoica la fel vorbeau despre tinerii 80-iști, la fel se purtau cu ei precum o fac acum 70-iștii și 80-iștii ajunși azi la senectute când vine vorba de tinerii ăștia care la drept vorbind nici nu mai sunt chiar așa de tineri, și care le stau în gât?  
          Acesta este un fapt, pe care nici un fripturist aflat azi în poziția de șefie la USR (sau care umblă în genunchi, doar-doar va primi Premiul Mihai Eminescu, precum o face azi Liviu Ioan Stoiciu) nu îl va putea șterge: poezia de azi rezistă nu doar prin 80-iștii și 90-iștii pe care îi admirăm și care-s la apogeul scrisului lor, ci și printr-o suită de scriitori cu vârste cuprinse între 25 (cât au Alex Văsieș sau Radu Nițescu) și 50 de ani (câți va împlini curând Svetlana Cârstean): Marius Ianuș (cu volumele sale de până la scurticrcuitul ultraortodox petrecut în 2010, adică Manifest anarhist și alte fracturi, 2000; Ursul din containăr – un film cu mine, 2002; Dansează Ianuș, antologie, 2006; Ștrumfii afară din fabrică, 2007); Răzvan Țupa (fetiș, 2001, 2003; corpuri românești, 2005; poetic. cerul din delft și alte corpuri românești, 2011); Adrian Urmanov (cărnurile cannonice, 2001; Poeme utilitare, 2003; schelet, 2005; sushi, 2007); Elena Vlădăreanu (fisuri, 2003; Europa: zece cântece funerare, 2005; Spațiu privat, 2009; Non Stress Test, 2016; Bani. Muncă. Timp liber, 2017); Teodor Dună (trenul de treieșunu februarie, 2002; catafazii, 2005; De-a viul, 2010; Obiecte umane, 2015; kirilă, 2017); Cosmin Perța (Zorovavel, 2002; Santinela de lut, 2005; Fără titlu, 2011; Cântec de leagăn pentru generația mea, 2018); Dan Sociu (borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, 2002; fratele păduche, 2004; cântece eXcesive, 2005; Poezii naive și sentimentale, 2012; Vino cu mine știu exact unde mergem, 2013 și antologia cu același titlu din 2015); Ruxandra Novac (ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri, 2003); Ștefan Manasia (Amazon și alte poeme, 2003; Cartea micilor invazii, 2008; Motocicleta de lemn, 2011; Bonobo sau cucerirea spațiului, 2013; Cerul senin, 2015; Gustul cireșelor, 2017); Dan Coman (anul cârtiței galbene, 2003; ghinga, 2005; Dicționarul Mara, 2009; erg, antologie, 2012; Insectarul Coman, 2017); Domnica Drumea (Crize, 2003; Not for sale, 2009; Vocea, 2014); Marin Mălaicu-Hondrari (Zborul femeii pe deasupra bărbatului, 2004; La două zile distanță, 2011); Alexandru Vakulovski (ecstasy, 2005; Dați foc la cărți, 2012; Priveliști, 2017); Andra Rotaru (Într-un pat sub cearșaful alb, 2005; Ținuturile sudului, 2010; Lemur, 2012; Tribar, 2018); T.S. Khasis (Arta scalpării, 2005; aparenta naturalețe a vieții, 2015); V. Leac (Seymour: sonata pentru cornet de hârtie, 2005; Dicționar de vise, 2006; Toți sunt îngrijorați, 2010; Unchiul este încântat, 2013; Monoideal, 2018); Radu Vancu (Biografia litteraria, 2006; Monstrul fericit, 2009; Sebastian în vis, 2010; Amintiri pentru tatăl meu, 2010; Frânghia înflorită, 2012; 4 A.M. Cantosuri domestice, 2015; antologia cu același titlu din 2016); Rita Chirian (Sevraj, 2006; poker face, 2010; Asperger, 2012; Casa fleacurilor, 2016); Gabi Eftimie (Ochi roșii polaroid. Acesta este un test, 2006; Nordul e o stare de spirit, 2014); Florin Partene (Reverența, 2007; liber de causis, 2013); Svetlana Cârstean (Floarea de menghină, 2008; Gravitație, 2015; Trado, 2016); Vlad Moldovan (Blank, 2008; Dispars, 2012; Glitch, 2017; Band I, antologie, 2018); Ana Dragu (Păpușa de ceară, 2008; Păzitoarea, 2012; Borderline, 2017); Diana Geacăr (Frumusețea bărbatului căsătorit, 2009; Dar noi suntem oameni obișnuiți, 2017); Moni Stănilă (postoi parovoz, 2009; Sagarmatha, 2012; Colonia fabricii, 2015; O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni, 2017) și alți câțiva care sunt departe de a-și fi atins potențialul maxim și care e posibil să ofere surprize extraordinare în anii următori... Și i-am trecut aici doar pe cei debutați până în 2010, de atunci au mai apărut zece-cincisprezece pe care merită să-i citești și să le urmărești evoluția, de la Andrei Dósa și Teodora Coman la Nițescu, Văsieș, Cristina Stancu sau Ioana Vintilă.
          De câți poeți e nevoie, domnilor, pentru sfârșitul minciunii în care trăiți, cum că ați fi ultimii supraviețuitori și că literatura își va da și ea duhul în clipa în care Nursultan Apolzan va expia?