Am așteptat-o cu mare interes: Mojar și alte poeme care nu există (Hyperliteratura, 2018) a lui Valeriu Mircea Popa e o antologie ce pune în drepturi un poet prea puțin cunoscut care a făcut lucruri foarte bune în linia în care evoluează de un sfert de secol. Un suprarealism filtrat prin onirism și postmodernism întâlnește o viziune (și, implicit, o expresie) migăloasă și atașantă, cu un imaginar unduit, rulat în andante, care se desfășoară mai mereu în perimetrul unei gracilități cu reflexe orientale. Și totuși, ceva grav și îngrijorător se strecoară adesea în scenariile lui VMP, o presimțire, un zvon al iminentei extincții, pe care subiectul poetic o tratează potolit (nu însă și placid), ca înțeleptul ce observă imperturbabil de pe malul unui râu învolburat curgerea apei, zbaterea vană a tot ce e trecător.
Pot să anunț de pe acum că volumul de 270 de pagini, conținând texte din șapte volume scoase din 1993 încoace (plus un ciclu de inedite), va avea o cronică semnată de Octavian Soviany în următorul număr al revistei Poesis internațional și că antologia va fi prezentată la ediția 193, din 3 februarie, a Clubului de lectură Institutul Blecher, în cadrul căreia va mai citi Mihai Ignat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu