După ce a terminat cursurile de la Conservator,
Cătălina Matei a urmat cursurile unui masterat la Litere, e clar că poezia o tot încerca, iar
ea tatona la rându-i diferite modalităţi care ar fi putut să o exprime cel mai
bine în acea fază, cu toate crizele de creştere subsumate. Apoi, aruncându-se
cu capul înainte într-o treabă la care mai rar se înhamă un poet (sau un
muzician) de douăzeci şi ceva de ani, ea a pus pe picioare „Tramvaiul 26” (o reverenţă adusă poetului Cristian Popescu, la aproape două decenii de la dispariţia acestuia), spaţiul
în care s-au întâmplat, din 2013 încoace, cele mai faine evenimente de poezie citită
şi performată în Bucureşti. Şi unde s-a auzit muzică şi s-a făcut stand-up, un
loc viu ca poezia din cartea la care încerc s-ajung, iată, pe ocolite.
Pe aceeaşi Cătălina Matei am văzut-o evoluând într-un ritm constant şi convingător, în stadiile acestei deveniri vedeam şi influenţele care şi-o disputau – evlavia ei cea mai mare fiind, nu
cred că greşesc, Mariana Marin –, deci şi o feminitate când retractilă şi
răbdătoare, când exaltată şi pătimaşă, dar în definitiv indecisă (mai exact:
nesigură că exhibarea vulnerabilităţilor e chiar acel lucru pe care trebuie să-l facă, şi,
dacă da, până unde poate împinge acest excerciţiu care se termină uneori în automutilare – în cazul unora, încă de la tinereţe). Căutându-şi
vocea, sau „diferenţa specifică”, i se
întâmpla ceva ce aş putea descrie (fireşte trunchiat) astfel: era ca atunci
când un pianist îşi recunoaşte mâinile, cu greu, la lumina unei lămpi de sudură
– şi se ruşinează de ele.
Cred că ăsta este motivul pentru care am sfătuit-o,
deşi câştigase la un moment dat un concurs al cărui premiu consta în publicarea
unei plachete, să nu se grăbească să publice volumul de debut pe care îl tot
monta şi îl croşeta, dorindu-i să debuteze mai bine decât intuiam că o va face
în acel moment. Ceea ce am citit în Lanul
cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014) îmi aminteşte, desigur, de poezia sa de
la 23-24 de ani, dar acum trage în cele din urmă linie, ca la sfârşitul oricărei
perioade de creştere & acumulări. Destule lucruri schimbate, tăieturi,
elipse & insolitări care îmi reconfirmă idea că un poet nou, pentru a putea fi numit astfel,
trebuie să aducă o combinaţie numai a lui de atitudine, orgoliu, intensitate,
de luare pe cont propriu a „vânătorii dinăuntru”, adică de adevăr & pregnanţă în ceea ce se decide să arate
lumii.
Iar toate acestea fac din
cineva care scrie versuri – fie că este conştient de asta, fie că nu, fie că o
acceptă, dar mai ales dacă i se împotriveşte din toate puterile – un poet. Ceea
ce Cătălina ne dovedeşte că e în acest volum subţire şi tăios de debut: „nevoie după
nevoie după nevoie după / libertate e
libertate e libertate e / bucurie în aerul dimineţii / e
de la capăt şi asta e bine”.
E bine că faci aceste prezentări ale debuturilor din anul 2014. Dintre toate apariţiile, cartea Cătălinei Matei mi-a atras atenţia în mod deosebit.Abia aştept să o am în bibliotecă!
RăspundețiȘtergerela critica negativa te pricepi mult mai bine.
RăspundețiȘtergerede ex., schita despre d-soara Cirnicianu este mult mai dezvoltata cu argumente.
fiindcă avea mai multă nevoie de ele. și pentru că nu citim la fel toate cărțile
RăspundețiȘtergere