Din categoria, înfloritoare de ani buni, a cărţilor necăjite, orfane de redactori sau referenţi dedicaţi, face parte Faţa tandră a infernului, volumul de debut al Cristinei Cîrnicianu, apărut la editura clujeană Grinta. Începând cu titlul, unul dintre cele mai nefericite pe care autoarea le putea găsi, cartea e plină de excese pe care un redactor, numai să fi existat unul, le-ar fi discutat cu autoarea şi până la urmă le-ar fi hăcuit fără regrete. Mai ales că volumul e oricum supraponderal (120 de pagini), inegal, nehotărât stilistic şi, poate cel mai evident, lipsit de o construcţie convingătoare.
În primul ciclu, „Morţii mei”, dar şi în cele mai multe poezii din următoarele două grupaje („Iepuri şi demoni” şi „Literoscop”), înfloreşte discursul unei începătoare, cu o droaie de comparaţii şi o căruţă de verbe stivuite unele peste altele într-o poezie discursivă şi preţioasă, de cenaclu molâu, în niciun caz publicabilă. Prima parte, un jurnal de sanatoriu cu vagi înclinaţii viscerale, este ratată din cauza faptului că tema e tratată predominant într-o notă lirică, vorbăreaţă şi sentimentaloidă. Ceea ce trebuia descris direct şi necruţător, experienţa bolii şi a declinului corporal, a suferinţei şi a singurătăţii într-o rezervă de spital, e întins ca pelteaua într-o relatare lipsită de curaj şi de fler a unui perioade critice; aceasta ar fi cerut o poezie pe viaţă şi pe moarte, şi nu „măşti vieneze” sau „mistreţi de aur”.
Absenţa unui ochi critic se simte la tot pasul, s-ar putea da multe citate, din care aleg câteva numai pentru a sublinia încă o dată cât de importantă este pentru cărţile de poezie, mai ales în cazul vocilor în formare, instituţia aproape dispărută a redactorului de carte: „cândva te vei întâlni cu un prieten dispărut demult / şi el îţi va spune / tu şi morţii tăi / şi tu îi vei răspunde / eu şi morţii mei / şi iar îţi va spune / tu şi morţii tăi sunteţi nişte făcături / îl priveşti strâmb / iei la întâmplare un mort / îl mângâi / strecori mâna discret pe sub jugulară (...)” (sublinierile cu italice nu-mi aparţin), un fel de variantă apoasă şi piţigăiată la Frânghia înflorită a lui Radu Vancu. Apoi, construcţii stângace, uneori de-a dreptul comice: „îţi încleştezi bine dinţii”, „timpul trece meticulos”, „nu cred că amintirile acestea îmi fac prea bine”, notele de subsol la un poem în care se găsesc două cuvinte în japoneză (sakura şi subarashi...), multe italice, puncte de suspensie la final de poem (boală grea a adolescenţei pe poezie.ro), comparaţii dintre cele mai la-ndemână, adjective şi adverbe cât încape: „picături de apă se sparg tăcute în stratul gros de praf întunericul se întinde lent pe araci înalţi o lumină obscură înoată ca un peşte sanitar (...)”, „tăcerea să crească în mine ca o tumoare”, „dulcea adrenalină a pericolului”, „obiecte care în lumea reală / îţi insuflă normalitate”, „ochiul fată lumină”, „o ţigăncuşă m-a luat la sudălmi / deranjată de privirea mea răsturnată”, „se poate vorbi cuneiform”.
Nu, nu se poate vorbi cuneiform, nici vorbă de aşa ceva.
De salvat, din „Literoscop”, se mai poate salva câte ceva („vaca din far”, cu toate că titlul nu anunţă ceva mai bun decât până acum, „animale corporatiste”, „reciclare”, poate şi „returnat”, texte care aparţin deja unei alte vârste poetice).
Cu „Test de luciditate” (al patrulea grupaj, care începe binişor dincolo de jumătatea volumului), Cristina Cîrnicianu depăşeşte hotărât stadiul descumpănitor al poeziei anterioare. Personal, din punctul de vedere al unui editor care încearcă să-şi facă bine treaba, aş fi păstrat cel mult cinci din primele 35 de poeme, şi acelea lucrate şi rearanjate cu îndârjire. Dar la fel de bine volumul putea începe direct cu textele scurte, mult mai directe şi mai concise, lipsite de deliruri verbale şi versuri fluturoase, din „Test de luciditate” (care, la drept vorbind, ar fi fost un titlu bun pentru întreaga carte; în orice caz mai bun decât Faţa tandră a infernului, ce pare aterizat din poezia Leonidei Lari). În aceste 25 de texte, poezia Cristinei Cîrnicianu începe să se emancipeze şi devine demnă de interes. Sigur, nici aici lucrurile nu sunt mereu bine stăpânite, dar acum e credibilă şi pare că a ajuns la zi cu lecturile din poezia contemporană. Mult mai reţinută, mai puţin dezordonată, strunindu-şi oportun caligrafia poetică, lucidă până la cinism şi arătând disponibilităţi pe care nu le-ai fi bănuit în prima parte a cărţii, în „Test de luciditate” vezi în sfârşit o poetă care începe să semene cu ea însăşi: „mi-am tăiat unghiile / mi-am lustruit pantofii / am ceva de vândut / pe bani puţini / însă pe termen lung / o călătorie în care boala sau / expresia uzată a moralei / nu-mi mai mişcă nimic / în zona de est a cartierului” („17 [expresia uzată a moralei]”) sau „există şi acele zile de vară / scăpate de sub control / când am senzaţia că un mort în bermude / mă plimbă în lesă / ca pe-o maimuţă pe marginile / unei gropi cu deşeuri menajere” („22 [ironic]”).
Ultima parte a cărţii, „Om şi mai cum”, cuprinde şapte poeme în proză care, deşi supraîncărcate şi cu o arhitectură destul de greoaie, insolitează – e aici o speţă de imagism şi o privire uneori halucinată în care autoarea nu seamănă cu nimeni altcineva. Dezvoltate, acestea ar putea ajunge undeva, poate în proză scurtă, poate într-un tip de prozopoem care e de explorat mai departe (cu o atenţie sporită pe amănunte şi pe articulaţiile, cam căznite şi nefireşti, ale frazei), în paralel cu sondarea curajoasă a intuiţiilor din „Test de luciditate”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu