Nu s-a mai putut salva nimic

Primesc aceste declaraţii, deşi nu îmi vine uşor să le accept, şi le mulţumesc domnilor Ion Pop, Cornel Ungureanu şi Al. Cistelecan pentru că au răspuns cererii noastre (legitime, continui să cred).

Domniile lor au făcut lumină într-o chestiune delicată care mă lămureşte definitiv asupra felului în care funcţionează "lumea literară" de la noi.

Pentru mine, din acest moment, aceasta nu mai există din punct de vedere instituţional.

E moartă şi-ngropată.

Începând de acum, consider că  Uniunea Scriitorilor din România este, de facto, terminată, ea pur şi simplu nu mai există pentru mine, cu toate că (ţin să menţionez) nu am fost niciodată membru al acestei asociaţii "de breaslă".

La aşa "breaslă", aşa scriitori.

Premiul Naţional de Poezie Opera Omnia (ce poartă pe nedrept numele unui poet singular, care nu cred că ar fi aderat niciodată la asemenea practici şi jocuri de culise) nu mai are niciun fel de importanţă.

Singura concluzie pe care o pot trage în urma răspunsului a trei membri ai juriului, care se declară în minoritate, deci nu au votat cu Gabriel Chifu, este că ceilalţi patru, respectiv domnii Manolescu, Martin, Holban şi M.A. Diaconu au votat cu poetul care a câştigat.

Nu mai e mare lucru de discutat aici. Deşi domnul Martin recunoaşte în scrisoarea sa, publicată în revista "Observator cultural", negru pe alb: "voi fi ultimul care să neg existenţa unei clare diferenţe de valoare între Ion Mureşan, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, pe de o parte, şi Gabriel Chifu, pe de alta", printr-un exerciţiu de matematică elementară, trag concluzia că dl. Mircea Martin a votat cu acesta din urmă, în ciuda credinţei sale că dl. Chifu nu le este superior contracandidaţilor săi.

E o istorie pe care o consider închisă. Ştiu din mai multe surse că dl. Manolescu a făcut presiuni, ameninţând cu demisia sa din fruntea Uniunii Scriitorilor, dacă dl. Chifu nu primeşte premiul în discuţie. Nefiind, repet, membru, ci un contestatar al acestei uniuni ilegitime (cine are curiozitatea, poate vedea că scriam împotriva conducerii sale încă din 2004, când preşedinte era dl. Eugen Uricaru, secondat, fireşte, de acelaşi Gabriel Chifu), chestiunea aceasta nu mă mai priveşte.

Voi continua să scriu şi să fiu parte a lumii paralele cu a domnului Manolescu în care am funcţionat şi am construit în ultimii cinci ani, prin propriile puteri, un cenaclu/atelier de literatură contemporană, o revistă care (iertaţi-mi lipsa de modestie) bate la fund toate revistele sub egida USR şi o editură care publică, în medie, zece titluri pe an. Se poate vedea, numai să vrei, cât cântăresc toate astea în literatura română contemporană.

În rest, despre morţi numai de bine. Sistemul literar s-a prăbuşit definitiv, iar nouă nu ne rămâne decât să facem pe cont propriu ceea ce avem vocaţia şi energia să realizăm.

Nu, nu sunt în doliu, ci doar trist că din ruinele acelei lumi scufundate, pe care am crezut-o în stare să se regenereze şi să redevină o parte activă a societăţii în care trăim, nu s-a mai putut salva nimic.