Lucian Vasilescu. Mici schimbări de atitudine

(articol apărut în două părţi, în numerele 187 / octombrie 2014 şi 190 / ianuarie 2015, ale revistei Timpul; le pun cap la cap, cerându-mi scuze pentru lentoarea cu care am dus acest comentariu de carte până la capăt; în apărarea mea, spun doar că voiam să fie o cronică bună, mai întâi pentru că era la o carte de Lucian Vasilescu, iar apoi fiindcă urma să apară în Timpul, revistă care-i la un nivel sub care nu îmi permit să cobor)

La 24 de ani de la încheierea cenaclului „Universitas”, condus de Mircea Martin, nucleul mişcării poetice 90-iste (Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Lucian Vasilescu) a ajuns – cu excepţia lui Cristian Popescu, dispărut la doar 35 de ani, dar considerat una dintre personalităţile poetice determinante ale epocii – în punctul maturităţii şi al consolidărilor canonice.

Poeţii „90”-ului bucureştean au avut un start excelent, fiind de la început mai în atenţia publicului, a criticii şi a juriilor literare naţionale decât, să spunem, poeţii ieşeni (în primul rând O. Nimigean, Radu Andriescu şi Constantin Acosmei) sau decât basarabenii afirmaţi în primii ani de după destrămarea Uniunii Sovietice (Irina Nechit, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu sau Iulian Fruntaşu). Excepţia o constituie, probabil, Paul Vinicius, poet de cursă lungă, atipic descendent din Mazilescu, care mi se pare că dă cele mai bune lucruri în recenta Nopţi la maximum, dimineţi voalate (2014).

Aceşti poeţi, care aveau în jur de 30 de ani la Revoluţie, au evoluat împreună, împărtăşind câteva principii poetice (după unii, un deviaţionism în raport cu dogma 80-istă), care se regăsesc într-o serie de articole din suplimentul revistei „Luceafărul”, „Nouăzeci”. (Şi dacă tot suntem aici: se impune o recuperare a textelor publicistice semnate de Cristian Popescu în acei ani, păcat că opera sa e intangibilă, din cauza spinoasei probleme a drepturilor de autor, pentru editorii din România.) Cu o strategie de grup bine articulată, suferind inevitabile influenţe şi contaminări reciproce, Pop, Bănulescu, Gălăţanu şi Vasilescu au avut traiectorii diferite, iar cărţile publicate în aceste două decenii arată evoluţii separate, dar şi replieri sau continuităţi în raport cu ideologia formulată iniţial (mistică & sex, au rezumat unii comentatori, simplificând până la caricatură o ecuaţie mai complexă de-atât).

Cu zece ani în urmă, când a apărut Manualul de literatură (2004), masivul volum colectiv care îi cuprinde, în afara unor prezenţe contextuale, pe cei cinci, remarcasem două perechi între care există afinităţi elective mai puternice: Cristian Popescu – Mihail Gălăţanu şi Ioan Es. Pop – Lucian Vasilescu. Un argument ar fi volumul scris în comun de Vasilescu şi Pop, Confort 2 îmbunătăţit (2004), carte cursivă şi coerentă scrisă de doi prieteni, dar şi prietenii sunt uneori, când vine vorba de Text, nemiloşi. Interesant de văzut în Confort 2 îmbunătăţit cum unul dintre poeţi domină discursul, având un ascendent metafizic şi o disponibilitate mai mare pentru nihilism, iar celălalt se pliază, continuă, dă mereu replica vie & inteligentă. Dar, pe când Pop este chipul nocturn al acestui binom, Vasilescu lucrează cel mai bine în regimul diurn. Mai jucăuş şi uneori mai bombastic, mai aplicat cinic şi cu un umor negru de obicei bine dozat, Vasilescu scrie, în cele din urmă, pentru că şi pe el, la fel ca pe poetul avangardist, viaţa îl exasperează.

Lucian Vasilescu a fost ultimul dintre poeţii „Universitas”-ului care a debutat, în 1995, cu titlul provocator Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu, pentru care a primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, înconjurat pe atunci de un anumit prestigiu. Au urmat destul de repede Ingineria poemului de dragoste şi Sanatoriul de boli discrete (ambele în 1996), care conturează câteva toposuri şi teme explorate şi în Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară (2000). La cincisprezece ani de la debut, în postfaţa la antologia Institutul de Poezie Legală (2010), criticul Al. Cistelecan îl descrie pe Vasilescu astfel: „La urma urmei, Lucian Vasilescu e un medieval care, pretinzându-se histrion şi dându-se drept bufon, joacă misteriile poeticului cu fanatismul ferventului. (...) El scrie, în fond, epopeea fracturată a unei devoţiuni agresate, ascunzând sub vervă grotescă ardenţa romantică.”

După o tăcere de patru ani, Vasilescu publică Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală (Rentrop & Straton, 2014), cam la vârsta la care lui Bacovia îi apărea Comedii în fond. Cu toate disimulările, sugestiile ironice şi strategiile discursive pe care le stăpâneşte excelent, Vasilescu rămâne şi el un sentimental, unul relativ temperat, deosebirea fundamentală dintre el şi acel (pen)ultim Bacovia fiind că, dacă poetul Comediilor în fond îşi redusese drastic expresia (până la ceea ce unii comentatori au văzut ca „insuficienţă verbală”), poetul 90-ist îşi frazează cel mai adesea textul dezvoltându-l, făcănd jocuri rafinate de gleznă. Persistă, de aceea, o senzaţie de insuficienţă pe care o dau unele dintre textele lui Vasilescu, care, cu cât sunt mai „deschise”, sunt şi mai „vorbăreţe”, aşadar mai previzibile şi mai lipsite de tensiune semnificantă: „între mine şi eu, celălalt, se cască un hău / cât un munte adânc, / cât o mare înaltă. pe care urcă vapoare încărcate/ cu necurăţenii./ singurătatea şi romul (dar mai ales romul) aduc în / dar mateloţilor / splendide, în 3D, vedenii / (…) între mine şi eu, celălalt, flote de vise tăcute / se scufundă în cerul de-asfalt”.

Ar fi greşit să afirmăm că Lucian Vasilescu s-a instalat în confortul unei formule – de la o carte la alta, vezi în poezia sa „mici schimbări de atitudine”, vorba excelentului prozator Răzvan Petrescu, ce-l fac volubil, proaspăt, credibil. Chiar şi (sau poate mai ales) când îl simţi emiţându-şi poeziile cu un fel de bunăvoinţă scrâşnită: „dragii mei, scrisul este o întreprindere cu desăvârşire / nefolositoare. / a scrie este ca şi cum ai căuta, cu tot dinadinsul, / pete în soare. / iar asta nu-i bine, nu-i sănătos şi nici nu se cuvine. / scrisul nu-i decât o sminteală, la fel şi speranţa – / v-o amintiţi pe fata aceea de-au luat-o într-o zi / cu ambulanţa. / voi să nu faceţi ca ea. (…) / voi veţi învinge. pe voi v-am ales / să daţi sfârşitului lumii un nou înţeles.”

Pentru nucleul „90”-ului bucureştean, „Graalul” l-a constituit, în vremea cenaclului „Universitas” şi în primii ani de după comunism, poezia mistică. Mai pronunţată la unii, estompându-se, la alţii, în favoarea viziunii „sexuale” şi „golăneşti” (impudoarea, şocantă la vremea ei, s-a transformat încetişor, cel puţin la un Mihail Gălăţanu, în piesă de inventar), paroxismele misticului par să fie punctul maxim pe care aceşti poeţi, opuşi programatic Generaţiei 80 şi exclusivismelor ei, ar vrea să-l atingă.

Lucian Vasilescu poate că e mai trubadur şi mai îndreptat spre jocularităţi (vorba lui M. Ivănescu), dar are şi partea lui serioasă până la Dumnezeu (şi-napoi). Şi chiar scrie negru pe alb, la capitolul „Confesional” din Manualul de literatură, „despre poezie ca despre spovedanie şi mântuire (...)”. Ceea ce nu îl plasează prea departe nici de Cristian Popescu (lucru care se vede poate cel mai clar în superb-zguduitorul jurnal Caiet de citire şi de caligrafie), nici de elanurile lui Daniel Bănulescu (acestea culminând cu Daniel al Rugăciunii), nici de litania descheiată uneori la toţi nasturii din poezia lui Mihail Gălăţanu. Iar asta demonstrează, dacă mai era nevoie, că aceia care nu ţin neapărat să pară gravi, ba chiar s-ar feri să fie luaţi prea-n serios, pot fi unii dintre cei mai îndârjiţi aderenţi la o idee sau o credinţă, oricât ar încerca să şi-o deturneze sau să şi-o refuze. Iată-l, spre exemplu, pe Lucian Vasilescu în 2014: „acum doar mă rostogolesc prin ocna vieţii mele şi visez / că mare // mare o să fie, / doamne, / voia milei tale.” Şi, pentru ca demonstraţia să fie completă: „de sus, din înalturi, un fel de dumnezeu mă priveşte / cu un soi de mirare; un fel de îngeri / îşi smulg unul altuia / aripile, de disperare.” Cum altfel, nu-i aşa, dacă nu de disperare?

Ceea ce-l face cu adevărat special pe Vasilescu, mai ales în Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală, este o viziune de ansamblu în general bine distilată, care ajunge până la urmă să împace diferitele tendinţe care şi-l dispută. Remarci imediat, de exemplu, uşurinţa sa de a ritma şi de a rima, ştiinţa de a accentua, păstrând ceva din elanurile poeţilor boemei de altădată, mergând până la un poet veritabil al tavernelor din „Generaţia pierdută”, Ben Corlaciu, în poezia căruia versurile lui Vasilescu se oglindesc uneori, complicate cu motive întrucâtva familiare din Cristian Popescu („local familial”) şi Ioan Es. Pop, angoasa fiind tratată la Vasilescu mai „bărbăteşte”, nu fără fandoseli – Al. Cistelecan dixit – sau, mai bine zis, fără o anumită gestică teatrală: „am spus că beau. Şi beau. Beau doar oţet amestecat cu / fiere. / pe fundul paharului, zilele mele m-aşteaptă / să le ajung, să le sorb, să le aduc la viaţă, să le spun pe / nume. // beau din toate puterile, / dar zilele mele se chircesc şi se fac / tot mai puţine.” În ce priveşte „micile schimbări de atitudine” pomenite în titlu, una dintre cele pe care le remarc este legată de erotică, acum redusă la minim – vânzolelii de altădată i-au luat locul spaimele „domesticite” şi un fel de coabitare lâncedă, care a cunoscut „sublimul. / sublimul stării de greaţă” şi s-a cam lămurit.

Textul de început al cărţii, „Circuitul manelei în natură – exerciţiu de adecvare” e mai degrabă un editorial amărui decât un cuvânt înainte, un fel de precizare inutilă, care nu cred că îmbogăţeşte cartea. Putem lua aceste pagini ca pe un statement auctorial sau ca pe o justificare pentru decizia poetului de a tăcea (editorial) de acum înainte, putem glosa pe seama deziluziei şi a scârbei pe care o resimţi din rândurile unui poet şi publicist ajuns în punctul unde poezia şi jurnalismul (ca meserie angajată în primul rând faţă de sine) nu se mai bucură de prestigiu, fiind marginalizate în dauna unui spirit „manelistic” atotbiruitor.

Această astenie a lui Lucian Vasilescu nu este nouă, şi e parte din spiritul de aristocrat rus al poetului. El păstrează ceva din semnalmentele unui bard taciturn, c-un ochi întors spre sine, dar aduce în acelaşi timp cu un vânător de recompense care aşteaptă să-şi încaseze câştigul. Aşa că nu trebuie luat foarte în serios când tratează maneaua cu sarcasm (ca în „pe mine maneaua m-a încolţit la mall”), cel puţin nu în dauna versurilor puternice şi memorabile despre decădere („zeii ori au murit, ori au plecat – nimeni nu ştie. / maşinile, şi ele, au ruginit. / pe ecran mai pâlpâie doar cuvântul sfârşit.”) şi dispariţie („aici se încheie, aici e sfârşitul, / cad bucăţi de îngeri din cerul de bitum”). După cum e de luat în serios când ajunge cu dezolarea până la parafrazarea versului eminescian şi a celui arghezian, totodată, fără să scape prilejul încă unei autoironii amare:  „niciodată n-am murit mai frumos ca în toamna aceasta. / înghit cu smerenie ultima cuminecătură de diazepam. / nu credeam să-nvăţ a trăi vreodată. // n-am crezut şi nici n-am.”

Despre ultima parte a volumului, „Life kills. Repere biografice – tabel cronologic” nu voi scrie decât că nu are nicio legătură cu cele 48 de poeme despre care am scris până acum. Ar putea fi începutul unui alt proiect (care să presupună colajul şi diferite forme de montaj), poate fi un dosar de presă citit ca scurtă istorie a răului (din 1958 până în 1991) aşa cum reiese prin decupaj din „Scânteia” şi urmaşul său postrevoluţionar, „Adevărul”, s-ar putea vorbi aici despre pocirea limbii în totalitarism şi despre servitute, despre manipulare, minciună şi derizoriu. Dar toate acestea merită un alt proiect şi o altă carte, despre care voi scrie la vremea potrivită, dacă va fi cazul.