duminică, 21 aprilie 2019

Livius Caupo, cuceritorul Alexandriei


(...) quidquid se Tigris ab Haemo
dividit, hoc certa proponit merce locandum
institor imperii, caupo famosus honorum.
                                 Claudian, In Eutropium

L-au ridicat în cele mai înalte demnități ale cetății
bucuroși că unul de-al lor a ajuns acolo
și că-n curând le va deschide, cum promisese, larg
porțile hambarelor și ale cămărilor la care tânjeau.

În speranța asta muncită și îndărătnică,
fremătând continuau să aștepte, dar tot așteptându-l
să-și îndeplinească datoria și cinul, an după an
veșmintele lor erau tot mai ponosite, burțile tot mai supte,
ghioagele se înmulțiseră pe străzi, strălucea doar palatul
înconjurat zi și noapte de câinii lui grași, învățați să sfâșie.

Nici vorbele nu îi mai erau dulci ca pe vremuri
și zâmbetul i se transformase într-o grimasă cumplită,
însă ei continuau să aștepte. Fără să se întrebe cum
se putuse transforma într-atât gura aceea
ce altădată rotunjea dulce cuvintele
hrană, viitor, siguranță
într-un rât de mistreț, și frumoasa-i mustață căruntă
foșgăia ca un viespar gata oricând să-și pornească urgia
la cea mai mică încercare de a i se cere socoteală,
mii de ace gata să se înfigă în ochiul
uzurpatorului care va îndrăzni să facă un pas către el.

Mârâitul și lătrăturile care-i ieșeau din gâtlej
aduceau acum tot mai mult cu ale unei fiare furioase,
dar nici graiul lor nu mai era același,
și de-abia dacă se mai înțelegeau între ei:
se priveau cu neîncredere și cu ciudă
în timp ce chipul acela de fontă
cu dinți de fontă înconjurați de-un arici fojgăitor și perfid
îi privea ca pe dobitoacele lui de prăsilă.

Iar ei continuau să aștepte cu privirile ațintite
spre treptele din capătul cărora mai-marele lor
mugea într-o limbă pe care bieții-nvățați crezuseră,
înainte să fie linșați, că a dispărut cu multă vreme în urmă.

Făceau mai departe singurul lucru permis,
și-n vremea asta se prefăceau încântați,
ajunseseră să creadă și ei că-s așa, iar dansul se pornea
în onoarea mult iubitului Livius Caupo din nou și din nou.

De câte nu e-n stare omul pentru un sac gol,
a gândit cineva din mulțime, dar s-a zăvorât imediat în muțenie
amintindu-și că asemenea cuvinte le fuseseră
interzise de mult lor, celor mulți și-nșelați,
cărora nu le rămăsese decât
să aștepte, să tot aștepte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu