Autoportret în ciorbă de potroace

Ăsta sunt eu: legat cam grosolan în piele,

imprimat cu un tuș scos de câțiva ani

în afara legii, rânjesc

din raft și refuz să-mi ascult doctorul

care-a insistat să vizitez

la Amsterdam grădina zoologică.

Știi ce? Mai bine nu.

Ființele ținute-n captivitate îmi sporesc angoasa –

hopa, cineva mai caustic s-a

și gândit: doar scrie poezie, deci secvența

asta putea să lipsească. Putea,

toți putem –

iar în locul în care altădată am stat noi

(cu ifosele noastre de patricieni,

cu olițele aurite așezate lângă sofa și

cu călimara sau smartphone-ul ținute

în echilibru fragil, pentru o vreme, cum ține

foca mingea în vârful boticului),

în raftul ăla golit în grabă

cineva a dat deja cu dezinfectant și a făcut

gropițe (altele decât alea cu care

cucereai puștoaicele, obrăjor)

în care acum plantează petunii.

Atâta lucru am deprins până la treișcinci:

bărbat la casa poporului meu, cu

mai multe junghiuri pe oră decât gânduri

virtuoase, mă grăbesc să amestec în

cratița verde cu smalțul sărit. Ea

dă în foc pe-aragazul ăsta capricios

ce se preface că nu știe nimic

despre dezastrul geopolitic în care suntem captivi –

frățioare, am trecut deja prin atâtea-mpreună:

nu mă lăsa tocmai azi.

Iubita vine hămesită de la serviciu,

are căutătură haínă când o părăsesc forțele

și noua dezordine culinară ne-a luat

tuturor mințile.