Livius Caupo, cuceritorul Alexandriei

(...) quidquid se Tigris ab Haemo

dividit, hoc certa proponit merce locandum

institor imperii, caupo famosus honorum.

                                 Claudian, In Eutropium

L-au ridicat în cele mai înalte demnități ale cetății

bucuroși că unul de-al lor a ajuns acolo

și că-n curând le va deschide, cum promisese, larg

porțile hambarelor și ale cămărilor la care tânjeau.

În speranța asta muncită și îndărătnică,

fremătând continuau să aștepte, dar tot așteptându-l

să-și îndeplinească datoria și cinul, an după an

veșmintele lor erau tot mai ponosite, burțile tot mai supte,

ghioagele se înmulțiseră pe străzi, strălucea doar palatul

înconjurat zi și noapte de câinii lui grași, învățați să sfâșie.

Nici vorbele nu îi mai erau dulci ca pe vremuri

și zâmbetul i se transformase într-o grimasă cumplită,

însă ei continuau să aștepte. Fără să se întrebe cum

se putuse transforma într-atât gura aceea

ce altădată rotunjea dulce cuvintele

hrană, viitor, siguranță

într-un rât de mistreț, și frumoasa-i mustață căruntă

foșgăia ca un viespar gata oricând să-și pornească urgia

la cea mai mică încercare de a i se cere socoteală,

mii de ace gata să se înfigă în ochiul

uzurpatorului care va îndrăzni să facă un pas către el.

Mârâitul și lătrăturile care-i ieșeau din gâtlej

aduceau acum tot mai mult cu ale unei fiare furioase,

dar nici graiul lor nu mai era același,

și de-abia dacă se mai înțelegeau între ei:

se priveau cu neîncredere și cu ciudă

în timp ce chipul acela de fontă

cu dinți de fontă înconjurați de-un arici fojgăitor și perfid

îi privea ca pe dobitoacele lui de prăsilă.

Iar ei continuau să aștepte cu privirile ațintite

spre treptele din capătul cărora mai-marele lor

mugea într-o limbă pe care bieții-nvățați crezuseră,

înainte să fie linșați, că a dispărut cu multă vreme în urmă.

Făceau mai departe singurul lucru permis,

și-n vremea asta se prefăceau încântați,

ajunseseră să creadă și ei că-s așa, iar dansul se pornea

în onoarea mult iubitului Livius Caupo din nou și din nou.

De câte nu e-n stare omul pentru un sac gol,

a gândit cineva din mulțime, dar s-a zăvorât imediat în muțenie

amintindu-și că asemenea cuvinte le fuseseră

interzise de mult lor, celor mulți și-nșelați,

cărora nu le rămăsese decât

să aștepte, să tot aștepte.