Un poem de Matthew Sweeney

În praf

Apoi în praf a desenat un chip,

un chip de femeie, şi l-a întrebat

pe bărbatul care bea whisky lângă el

dacă o văzuse vreodată, sau dacă ştia cine e,

în tot timpul ăsta privind-o fix, de parcă

asta ar fi putut să o compună la loc. Iar când

celălalt a dat din cap, a transformat-o

cu gheata într-un norişor de praf.

Apoi a mai aruncat un lemn pe foc,

şi-a golit paharul şi l-a umplut din nou

în timp ce-şi privea câinele ridicându-se în picioare

şi începând să latre spre drumul noroios

ce se pierdea în dealurile de la orizont.

Un fior a coincis cu primul lătrat al câinelui,

care s-a replicat, ascuţindu-se, o armă de foc

îndreptată spre ceea ce oricum nu venea, aşa că

s-a ridicat pregătit să înfrunte, însă

nicio adiere de vânt nu i-a şters faţa,

niciun contur nu a apărut,

iar după ce câinele a tăcut, o mână l-a ajutat

să se aşeze şi să se întoarcă la paharul lui.

(din Sanctuary, Cape, 2004)