luni, 10 noiembrie 2014

Un poem de Matthew Sweeney


În praf


Apoi în praf a desenat un chip,
un chip de femeie, şi l-a întrebat
pe bărbatul care bea whisky lângă el
dacă o văzuse vreodată, sau dacă ştia cine e,
în tot timpul ăsta privind-o fix, de parcă
asta ar fi putut să o compună la loc. Iar când
celălalt a dat din cap, a transformat-o
cu gheata într-un norişor de praf.
Apoi a mai aruncat un lemn pe foc,
şi-a golit paharul şi l-a umplut din nou
în timp ce-şi privea câinele ridicându-se în picioare
şi începând să latre spre drumul noroios
ce se pierdea în dealurile de la orizont.
Un fior a coincis cu primul lătrat al câinelui,
care s-a replicat, ascuţindu-se, o armă de foc
îndreptată spre ceea ce oricum nu venea, aşa că
s-a ridicat pregătit să înfrunte, însă
nicio adiere de vânt nu i-a şters faţa,
niciun contur nu a apărut,
iar după ce câinele a tăcut, o mână l-a ajutat
să se aşeze şi să se întoarcă la paharul lui.


(din Sanctuary, Cape, 2004)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu