Sfârșitul urât al petrecerii

articol apărut în „Observator cultural” (nr. 987 / 20 septembrie 2019)

            Fiindcă scrierea acestui articol a fost precedată de tot felul de târcoale pe care, oricât de bine credeam că o știu deja, a trebuit să le dau poeziei sale, m-am amuzat amintindu-mi că debutasem de puțină vreme când doamna Mădălina Ghiu, pe atunci redactor-șef la Cartea Românească, îmi vorbea ca despre o apariție iminentă despre un nou volum al lui Florin Iaru. Iată ce spunea chiar el ceva mai târziu, în vara lui 2006, într-un interviu luat de Elena Vlădăreanu: „Am și o carte de poezii gata, doar trebuie să mai verific două-trei versuri”. Jos realitatea! (Paralela 45, 2019) apare după lupte seculare cu acele două-trei versuri și este, vrând-nevrând, una dintre cărțile pe care se va concentra anul acesta atenția împuținatului și pătimașului public de poezie contemporană (de fapt, un fel de cartel de secte, când mai austere, când puse pe răzbel și impetuozități nescontate). În apărarea marelui procrastinator care este cunoscutul scriitor optzecist, trebuie spus că Iaru a mai scos între timp trei volume de povestiri în care – cred că nu greșesc, dar nici nu vreau să întind acum vorba despre asta mai mult decât e cazul – a permutat câteva dintre calitățile pentru care îi admiram poezia dintre 1975 și 1990: alertețe, inventivitate lexicală, hâtroșenie și un tempo care-i e propriu, fără ca aceste proze scurte sau scurtissime din Povestiri cu final schimbat sau din Sânii verzi să poată fi etichetate drept prozopoeme.

            Așteptarea a fost lungă, mai lungă chiar decât în cazul lui Mircea Cărtărescu (al cărui Nimic a apărut la un sfert de secol după Totul) sau Ion Mureșan, care a revenit în 2010 cu Cartea Alcool, ce l-a impus definitiv, la șaptesprezece ani de la al doilea său volum, Poemul care nu poate fi înțeles. În 1981, Mureșan ieșea cu Cartea de iarnă, Iaru cu Cântece de trecut strada, Mariana Marin cu Un război de o sută de ani, iar Ion Stratan cu Ieșirea din apă, debuturi imposibil de ignorat, prin care 80-ismul a devenit o certitudine, punându-și decisiv amprenta asupra literaturii române din următoarele decenii.

Este 2019 și Florin Iaru publică Jos realitatea!, la aproape trei decenii de la Înnebunesc și-mi pare rău (1990), iar riscul e deplin asumat, ba chiar, în complicitate cu editorul său, Cosmin Perța, Iaru complică întreaga afacere, în spiritu-i cunoscut de frondeur, punând pe coperta cărții o bulină ce-și anunță cititorii că volumul nu e recomandat minorilor. O poantă simpatică, desigur, care e în plus de natură să orienteze lectura cărții și comentariile pe marginea ei într-o direcție înșelătoare.

Înșelătoare fiindcă cititorul familiarizat cât de cât cu detabuizarea limbajului literar petrecută după 1990 nu va găsi în acest volum mai mult decât niște cuvinte „triviale” și spuneri obrăznicuțe care l-ar mai scandaliza eventual pe vreun critic de la „România literară”. Poate doar vreo două poeme de o înduioșătoare gratuitate (pe de altă parte, am cam ajuns să subestimăm și să strâmbăm nasul la gratuitatea în poezie) ca „Visătoarea” sau „Primăvară tâmpită”, la care s-ar putea adăuga expeditivul „Garda la steag”, probabil cel mai sentențios text din carte, care merita mai mult măcar pentru distihul „Pe de o parte să vinzi, / pe de o parte să spui adevărul...”, și care se termină ca nuca-n perete cu un intertext din Bacovia. Nu prea impresionează nici „Lumea cealaltă”, poezia săltăreață – mai degrabă un fel de cimilitură – cu care cartea se-ncheie, din punctul meu de vedere, cam în coadă de pește. În rest, poeme scrise într-un limbaj firesc și dezinhibat – nimic comparabil, la drept vorbind, cu Infernala comedie a lui Brumaru sau cu unele cutezanțe de limbaj hard care au cam fost banalizate în preajma anului 2000 de câțiva autori teribiliști și cu sămânță de scandal ce n-au depășit oricum îndrăznelile de acum aproape nouăzeci de ani ale avangardiștilor. Curios, în această privință, tocmai un critic cu douăzeci și cinci de ani mai tânăr, Mihai Iovănel, e printre primii care scriu despre Jos realitatea!, și o face frontal și fără finețuri: „(...) principala tactică de ieșire din impas rămâne provocarea, și anume provocarea sexuală. Din păcate, ea împrumută o versiune curat nouăzecistă și îmbracă forma misoginismului.” Este Florin Iaru mai sexist decât, să spunem, Richard Brautigan? Sau, dacă tot am ajuns aici, decât Geo Bogza din Jurnal de sex și Poemul invectivă? Depinde ce grilă ideologică aplici lecturii, dar parcă-i păcat să citești poezie cu prezervativul tras peste ochi.

Jos realitatea! primește de la Iovănel trei din cinci stele în Scena9, și e muștruluit cu argumente de comisar al corectitudinii politice cu infailibilă expertiză fiziologică: „(...) sub aparența de înțelepciune (...) se ascunde o filozofie pur misogină, în care femeia e redusă la ipostazele futabilă vs. nonfutabilă. În mod elocvent, «băiatul liric» nu se vede și pe el la vârsta senectuții, când catargul mândru de odinioară se drapelează și devine tare ca fularul.” Observația nu trebuie totuși să ne mire venind de la un comentator care își încheia mai demult cronica la un volum de Brumaru cu îndemnul „tataie, mai lasă-te de fetițe!”. O, junețe neîndurătoare…

Sărind în apărarea cărții și polemizând cu Iovănel într-un articol pe Hotnews, „În numele ficțiunii. Cazul poetului Florin Iaru căruia i-au fost sesizate sexele, iar poezia i-a fost dată la tomberon”, Eugen Istodor reușește și el, pe un ton destul de ridicat, să păstreze discuția în aceeași zonă, insistând pe ideea că ficțiunea nu trebuie amestecată cu ideologia și cade în capcana unei pretinse răfuieli între generații, pe care o expediază cu o suspectă siguranță de sine: „Vorbim, din păcate, de drama unor generații tinere care scuipă cu orice preț operele trecutului, tragedia este a unor întregi cohorte de inși care se simt apărați de ideologie (...), care gândesc în sisteme de auto-apărare, gândesc septic.” E de ajuns să citim cronica obsecvioasă la Jos realitatea! a lui Cosmin Ciotloș din „Dilema veche” („Florin Iaru a ajuns să-și construiască un dicționar alternativ de termeni numai ai lui și, ceea ce e și mai important, o combinatorică inimitabilă și o sintaxă pe măsură”), dar și entuziasmul pe care nu puțini cititori mai tineri decât Istodor sau Iovănel îl arată față de poezia lui Iaru pentru ca această observație să își dovedească neseriozitatea.

Pe lângă aceasta, premisa lui Istodor e din start greșită, natura ficțională a textului poetic fiind cel puțin discutabilă: dacă ar fi vorbit despre un volum de povestiri sau despre un roman (fie el și în versuri) taxat drept „incorect politic”, discuția ar fi meritat purtată, necazul e că poezia este un gen referențial și subiectiv, personalizat la maximum, adresându-se înainte de toate sensibilității, astfel încât argumentul ficționalității nu i se aplică precum în cazul narațiunii. Asta căutăm în poezie: confesiunea, semnificația intensă și individuală a faptului trăit, a intimității profunde, autenticul. Poți „păcăli” în poezie că ești îmbujorat de emoție, însă pentru asta nu e de ajuns să pretinzi că e așa, nici să-ți văxuiești obrazul cu sulimeneli, ci trebuie măcar să-ți arzi o pereche de palme. Or, Iaru o face excelent în „Tovarășa zilei”, „Spitalul amorului”, „O iubire contemporană”, „Dansatorii” sau „Inimitații”, adică în cele mai bune și mai adevărate poezii ale cărții (adevărate în sensul acela căruia Ion Mureșan i-a dat o superbă definiție: „să-ți pui grumazul între poem și cauza sa”).

Dar să (ne) revenim: titlul volumului parafrazează celebra „Jos Arta căci s-a prostituat”, formula din 1924 a lui Ion Vinea, care, fără să fie numaidecât în practica sa textuală un avangardist, a anticipat și a precipitat prin „Contimporanul” ruptura creată câțiva ani mai târziu de „Urmuz”, „Alge” sau „Unu”, primele cărți ale lui Bogza și provocările (nerămase fără urmări) la adresa establishmentului cultural al vremii.

În ceea ce-l privește pe Iaru, preferința pentru acest titlu (de găsit în chiar poezia cu care se deschide cartea, și care are într-o oarecare măsură pretenții de manifest: „Nu mai contează ce spui, fă-o cu artă!”) nu poate fi desprinsă de una dintre trăsăturile definitorii ale literaturii optzeciste, „poezia realului”, devenită între timp un loc comun care a îmbrobonat atâtea manuale și lucrări de licență ale literaților. Despre „realismul poeziei tinere” scria Cărtărescu în 1987: „(...) realitatea în hiperabundența și hipersemnificația ei (...) constituie obiectul poeziei”, iar colegii săi de generație nu s-au lăsat mai prejos: „(...) poezia, fie și cea mai «acoperită», reflectă mai abitir decât o fotografie făcută cu cel mai bun aparat Kodak” (Ion Mureșan); „(...) poetul trebuie să scrie despre realitatea imediată” (Alexandru Mușina). Este, atunci, Jos realitatea! un gest polemic în raport cu „priza la real” atât de des invocată în legătură cu poeticile dominante ale optzecismului? Sau o încercare de reinventare a lui Florin Iaru, care tăgăduiește fetișizarea acestui real rapace și obsedant? Cred că răspunsul trebuie să aibă în vedere două evidențe.

Prima, că Iaru este cel mai histrionic dintre poeții generației sale, cel care clama, într-una dintre puținele sale luări de poziție „teoretice”, în ancheta faimoasă din „Caiete critice” (3-4/1983), „poezia dramatică, poezia ca spectacol” – pornind de aici, remarca decisivă a lui Andrei Bodiu din Direcția optzeci în poezia română: „(...) esențiale pentru înțelegerea poeziei lui Iaru sunt ideile de teatralizare a textului liric și, pe de altă parte, de reprezentare a eului poetic ca o sumă de roluri ale eului.” Sublinierile nu îmi aparțin, dar dacă nu le-ar fi făcut chiar Bodiu, le-aș fi operat eu. Căci dacă acceptăm această pluralitate a eurilor din poezia lui Iaru, atunci nu putem vorbi fără să cădem în ridicol nici despre incorectitudinea politică de care l-a acuzat Iovănel, nici despre „pactul ficțional” cu care Istodor a sărit să apere Jos realitatea!. Generația mea l-a citit cu mare atenție pe Florin Iaru, iar dacă rămâi cu ceva – chiar și după ce ai uitat „Aer cu diamante”, „Fiara de mătase”, „High Way Fidelity”, „La cea mai înaltă ficțiune” și celelalte hituri ale sale –  din cele trei cărți publicate în deceniul al nouălea, atunci e tocmai formidabila vânzoleală de „voci” și personae, mixajul acesta funambulesc, de un neastâmpăr nebun, dar în fapt foarte calculat, avându-și în cele din urmă sensul într-un refuz, într-o formă de rezistență la insanitatea lumii.

Iar de aici derivă al doilea răspuns: poezia de azi a lui Iaru, fără să aibă decât din loc în loc strălucirile de altădată, vizează o sancțiune a convenționalului, a falsificării și deformărilor („Reproșul pe care îl fac eu «realității contemporane» ține de o deformare categorică a umanului” spunea într-un dialog recent). Confruntat cu excesul de realitate, pe care îl denunță, Iaru exprimă insatisfacția, chiar decepția („Sfârșitul urât al petrecerii se rostogolea pe scări, / iar eu adormeam într-o lume fără urmări” – în „Frumoasa fără corp”) unei generații care și-a trăit tinerețea în totalitarism și îmbătrânește în minunata lume nouă: „Nu e nimeni legat. Nimeni nu e liber. Dimineața nu cheamă noaptea, viața nu vorbește cu moartea. Numai cuvinte, printre care te îmbățoșezi tu, gata de luptă. E o posomoreală veche de când lumea, peste care au pus glazura de cuvinte. Vine unul, gustă și se îmbățoșează ca tine. La luptă! Ce luptă? Stai moale, la locul tău!” („Moale”).

Ingenios, incomod și cabrat, Iaru e un fel de Howard Stern care scrie poezie, și care, dincolo de apetența pronunțată pentru ludic și parodic și de elanurile pe care pudibonzii le vor cataloga ca vulgare sau indecente (de ce nu și pedofile?), are o subtilă înzestrare pentru tragic și angoasă existențială. O dovadă că optzecismul e viu și mai plin de presimțiri sumbre decât oricând: „Ziua mea a apus. N-am făcut umbră pământului de pomană. / Mă zvânt ca o stridie expropriată. // La miezul nopții, / stăpânul mă strigă pe nume. / Mă ridic. Îmi pârâie oasele / și-i duc / pe-ntuneric, / cât mai departe, / oala de noapte” („Pe lângă corpul fără soț”).