Un dialog cu Adrian G. Romila

apărut în recentul număr 18 (ianuarie-martie 2015) al revistei Conta din Piatra Neamț

1. Dragă Claudiu Komartin, poezia ta e puternică expresiv, toată lumea știe asta, și sună la fel când o performezi personal. Cum vezi relația între textul poetic citit și cel rostit? Textul își revelează alte esențe, când e spus? Poetul capătă o altă imagine publică, când își performează textele? Tu ai organizat multe ateliere poetice, ai participat la lecturi publice, conduci un cenaclu, în București, cred că ești în măsură să spui.

Pe de o parte, scrisul și performarea textelor tale sunt două lucruri diferite, dar nu cred că poți face performance fără să te afli în miezul lucrului pe care îl ai de rostit, și să-l trimiți către public exact așa cum îl simți. Cu timpul, am înțeles că trebuie să fiu cât mai puțin teatral, să fiu precis și concentrat, dar nu excesiv sau locvace, că forța poeziei vine tocmai din suprimări și tăceri, din pauze și respirații întretăiate, din înălțări și căderi ale vocii care traduc mișcări lăuntrice similare. Apoi au intervenit alte lucruri la care am ajuns, poezia sonoră, tot felul de experimente de graniță, am lucrat cu un artist care face muzică electronică, am ajuns să facem mici spectacole în care am început și eu să mă joc „la butoane”. E important pentru mine că am reușit să aduc muzica și poezia la un loc, într-un fel care nu seamănă cu nimic din ce se face la noi sau în altă parte. Am avut în anii ăștia peste o sută de lecturi publice și câteva spectacole (anul trecut au fost cinci, într-o serie intitulată Chill Pill, înregistrarea ultimului concert, din 20 iunie 2014, poate fi văzută pe youtube) din care am rămas mereu cu câte ceva.

2. Te percepi ca ecou al vreunei generații? Vii de undeva, ești undeva, istoric vorbind? Asta fiindcă ai publicat un manifest generaționist, în 2000. Crezi că ai schimbat ceva, prin poezia ta, în literatura română? Mai poate schimba ceva poezia, în literatură și în cotidianul obișnuit?

Sunt un om care trăiește, respiră, se mișcă exact ca toți ceilalți, cu un ușor șchiopătat după ce cad pe gheață, iarna visez să vină mai repede vara, pe când vara îmi spun că la iarnă o să fie mai suportabil, sunt tot mai lăsat de spate, mă puteți vedea aproape zilnic trecând pe niște străzi, atunci când e vreme frumoasă în București și se deschid terasele, mă mai așez sub câte o umbreluță și beau cafele sau licori care mă fac visător... Aici vine un smiley face care să-ți dea de-nțeles că nu sunt senil, dar că întrebările tale sunt prea complicate pentru a răspunde altfel decât așa: vedeți cu ce mă ocup, cum și ce am scris și tradus până acum, în ce fel am editat o serie de cărți și antologii, cam ce se întâmplă la Clubul de lectură Institutul Blecher de 5 ani și jumătate încoace: toate astea ar trebui să alcătuiască singurul răspuns credibil și necompromițător (în primul rând față de mine însumi).

3. Ai debutat în 2003, ai luat premiul „Mihai Eminescu”, la debut, cu Păpușarul și alte insomnii, apoi ai publicat 3 volume foarte bune: Un anotimp în Berceni, Circul domestic și Cobalt, ultimul, în 2013. Mie mi s-au părut constante în valoare și sound cărțile tale, adică ești recognoscibil relativ ușor. Tu cum îți apreciezi evoluția? Există una, de la un volum la altul?

Mulțumesc pentru aprecieri, nu știu dacă sunt chiar meritate, dar te știu ca pe un bun cititor și ca pe un critic onest și echilibrat, sper să nu faci tocmai acum o excepție de la buna ta judecată critică. După cum probabil știi, cărțile mele au fost receptate foarte diferit, dintr-o extremă în alta, aș spune. N-am avut niciodată o critică neutră, „căldicică”: ori am fost considerat un vârf al poeziei românești din ultimul deceniu, ori un răpciugos vetust și inautentic. Din punctul meu de vedere, de la o carte la alta am fost tot mai bun, mai coerent și mai stăpân pe expresia mea (dar asta e partea strict meșteșugărească a poveștii). Însă am în fiecare carte scăderi și puncte de intensitate maximă. Revăzându-mi sever poezia pentru o antologie bilingvă (tradusă în germană de Georg Aescht) care mi-a apărut la Viena, am tăiat drastic din poemele de început, ceva mai puțin din Circul domestic, o parte mai neînchegată din Un anotimp în Berceni și cel mai puțin din cobalt. Cu cât mă apropiam de momentul prezent, găseam mai multe lucruri imprevizibile, reușite mai clare, lucruri pe care le-aș putea arăta și altora. Una peste alta, a ieșit o antologie de 60 de poeme care a fost destul de bine primită de câțiva comentatori din spațiul de expresie germană. Eu zic așa: dacă am reușit, în doisprezece ani, să scriu 50-60 de poeme rezistente, cu care nu mi-e rușine nici azi, înseamnă că m-am descurcat onorabil. Iar acum, lăsând la o parte modestia, știu că am scris câteva poeme lungi (sau cicluri de poeme, luați-o cum vreți) care sunt bune & adevărate, intense, trăite pe pielea mea, așa cum cred eu că trebuie să fie cu poezia. Și mai am câteva texte scurte, ca niște lovituri de toporișcă, sau ca niște zvâcnete prin vis (în general poeme de dragoste și de disperare) în care cred că am încapsulat stări, emoții & viziuni greu, dacă nu imposibil de re-produs.

4. Ai editat, împreună cu Radu Vancu, excelente antologii lirice, cu o selecție a celor mai bune texte din poeți reprezentativi, într-o anumită perioadă. Ești prezent în antologii ale altora, ai fost tradus în antologii străine. În condițiile hiperfragmentării geografice și stilistice a poeziei contemporane, crezi că asemenea antologii mai spun ceva? Nu cumva e greu să mai găsești un mesaj distinct?

Exact aceste antologii pot să mai spună ceva. Ele au luat practic locul istoriilor literare, care și-au pierdut caracterul monolitic și atotcuprinzător. Antologiile pot să ofere perspective asupra scrisului, să creioneze panorame subiective, să adune la un loc texte sau scriitori care stau bine la un loc sau care, dimpotrivă, se resping, nu se tolerează unii pe alții. Frumusețea constă în surpriza acestor jocuri combinatorii. Îmi imaginam asta când am terminat Cele mai frumoase poeme din 2011: o lectură personalizată pentru fiecare poet din acea carte de la fiecare cititor în parte. Ca o călătorie printr-un teritoriu necunoscut, în care nu știi ce-ți poate dezvălui următorul pas pe care-l vei face.

5. Există postmodernism? Dar douămiism?

Întrebările scurte și concise sunt adesea cele care te încuie. Da, există postmodernism (nu pot să-mi rețin un zâmbet când dau răspunsul acesta banal pe care n-o să-l dezvolt acum), poate că mai justă (comportând, însă, un răspuns mai complex, imposibil de dat în câteva cuvinte) era întrebarea „Mai există postmodernism”? Mi-ar fi fost mai greu să dau un răspuns clar la asta, fie el afirmativ, fie negativ. E clar că lumea în care trăim are cu totul alte trăsături și a fost modificată radical de tehnologie față de epoca în care a apărut, a fost teoretizat și a dat atâtea nume și cărți mari postmodernismul, începând din anii ’60 și până către sfârșitul secolului trecut.

Cu „douămiismul” e altă poveste, poate mai ușor de rezumat. A fost, dacă vreți, un cal troian pe care l-am strecurat în literatura română de la începutul noului mileniu. Autori cu orientări, ideologii și poietici foarte diferite, cam de aceeași vârstă (născuți, să spunem, cam între 1973 și 1986), au fost vârâți sub umbrela unei mișcări foarte pestrițe, prin care au fost acceptați, de voie, de nevoie, de către un establishment osificat și în general ostil noutății. După aceea, fiecare a luat-o pe drumul lui, cred că așa-zisa „insurecție 2000-istă” nu a durat mai mult de cinci ani (2000-2005), după care toată povestea s-a pulverizat de la sine și fiecare și-a văzut de literatura pe care o avea de scris. Oricum, treaba asta cu „generațiile de creație”, care a obsedat atâta vreme literatura română, nu cred că-și mai are niciun fel de justificare și niciun sens în lumea de astăzi. Sunt mulțumit că cei care au debutat în ultimii cinci ani nici nu se gândesc la așa ceva. Firește, între ei există unele afinități, cum există și puternice rivalități, dar poezia și proza scrise azi nu mai sunt judecate dintr-o perspectivă restrictiv-generaționistă, și asta poate că-i supără pe teoreticieni, universitari și istorici literari, dar e o „liberalizare” care face mult bine scrisului.

6. Vorbește-mi puțin de activitatea ta revuistică și editorială. Ce face un poet cu rezonanța ta la o publicație ca Poesis internațional și la Casa de Editură Max Blecher? Nu cumva se risipește, ca poet? Tu ești poet, în primul rând, unul care trăiește și scrie poezie la cote maximale.

Îndeplinesc funcția de redactor-șef, atât al revistei, cât și al editurii. Întâmplător sau nu, ambele (revista Poesis internațional și editura) au pornit în același an, 2010. Pentru câțiva ani, am făcut naveta București-Satu Mare, cam o dată la două-trei luni petreceam o săptămână în extremitatea nord-vestică a țării și pregăteam revista pentru tipar. Între timp, cel care a susținut-o vreme de trei ani, directorul-fondator Dumitru Păcuraru, a renunțat la proiect, pe care l-am preluat și l-am adus în proximitatea editurii puse pe picioare împreună cu graficiana Ana Toma.

În acest timp au apărut 14 numere din revistă (însumând cam 2000 de pagini de literatură din zeci de țări) și patruzeci și una de cărți, cele mai recente fiind: o nouă ediție Florile răului de Charles Baudelaire, în traducerea lui Octavian Soviany, o antologie de poezie flamandă, o antologie din poezia regretatului Iustin Panța (care ar fi împlinit 50 de ani în 2014) și două debuturi excelente, mila schimbă gustul cărnii, de Ștefan Ivas și în lipsa unor lucruri importante, de Victor Țvetov (primul a primit deja Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut pe 2014, al doilea cred că are șanse mari să ia același premiu pe 2015).

Cine urmărește pariurile pe care și le asumă Poesis internațional și Casa de Editură Max Blecher (amândouă au site-uri bine făcute și „prietenoase”, pe care le veți găsi la o căutare simplă pe internet), cred că poate înțelege care sunt preocupările noastre: de la descoperirea și publicarea celor mai promițători scriitori tineri, până la prezentarea în România a literaturii mondiale recente și contemporane.

7. Mai vin autori la cenaclu? Cum scriu? Se mai scrie azi? Literatura mai  joacă vreun rol în viața unor oameni, tineri ori ba? Cenaclul e important, ca atelier poetic, ca evoluție în interiorul literaturii?

Vin, cred că nu am avut niciodată, în aproape 6 ani de cenaclu, mai puțin de 20 de participanți la Institutul Blecher. Dar au fost și după-amieze sau seri în care locurile care ne găzduiau (subsolul cafenelei în care am început, în 2009, apoi rotonda Muzeului Literaturii, prin 2011, Clubul El Comandante Primer în 2012, Cafeneaua „Tramvaiul 26” în 2013-2014) au fost neîncăpătoare. Să vezi în astfel de spații câte 50-70 de oameni devotați literaturii care se face aici și acum ne dă suficientă forță să mergem mai departe. Cenaclul, atelierul, clubul de lectură pot fi esențiale pentru transformările de la tinerețe ale unui scriitor, acolo circulă cărți, idei, au loc discuții, întreceri, dezbateri, se nasc prietenii, iar unii învață să vorbească profesionist și coerent despre literatură, care poate să devină scutul sau mantia lor de invizibilitate într-o lume plină de contradicții. Ascultându-i citind pe alții, apropiindu-te de scrisul lor, înțelegând ce vă desparte, poți ajunge la tine însuți, fie că e vorba de o invidie constructivă care te face la un moment dat să „sari peste propria-ți umbră”, sau de exerciții de admirație, de admirație reală. Da, așa ceva poate fi determinant pentru un tânăr care începe să scrie. Au trecut pe la „Blecher”, pe vremea când erau încă foarte tineri și încă departe de a debuta în volum, câteva zeci de poeți și câțiva prozatori. O parte dintre ei mi-au confirmat pe deplin așteptările.

8. Te îmbogățește intelectual activitatea de traducător? Ai transpus din franceză câteva cărți.

Da, am transpus în românește cinci cărți din literatura franceză, cam 1400 de pagini de proză. Astăzi nu mai am suficient timp să traduc romane (în comparație cu hărnicia și zelul pe care le arătam în acest domeniu acum 7-8 ani). Am tradus și traduc în continuare multă poezie, în special din engleză, dar și din franceză și italiană. Pentru fiecare rând, pentru fiecare vers pe care l-am „mutat” în limba în care scriu, am dat tot ce aveam mai bun. Nu am nici cea mai mică îndoială că a meritat.

9. Poți trăi din literatură, din scris, la noi? Știu că răspunsul negativ e previzibil, dar măcar susține, în vreun fel, scrisul, viața de zi cu zi? Financiar, interior?

Asta e o chestiune pe care n-o poți rezolva decât printr-un răspuns foarte scurt sau printr-o Carte a neliniștirii sau printr-un jurnal splendid ca Meseria de a trăi. Să spunem că, cel puțin pentru unii, scrisul e acel lucru care conține și otrava, și antidotul. Au scris alții despre asta mai convingător decât aș putea eu să o fac în câteva cuvinte. Când mă năpădesc îndoielile, mă întorc la ei, fie că-i vorba de de Kafka, de Blecher, Pavese, Pessoa, Rilke, Sylvia Plath, Virgil Mazilescu sau Cristian Popescu. Unii dintre ei au dus-o foarte greu, și nu mă refer aici la privațiunile materiale. Dar ce cărți fabuloase ne-au lăsat...

10. Cu  riscul de-a face discriminări, ai putea numi câțiva poeți tineri pe care mizezi, care-ți plac? Există mari promisiuni?

Sigur că există. Dacă l-aș numi doar pe Radu Nițescu, un poet extraordinar de talentat, one of a kind, și a cărui poezie e de fiecare dată proaspătă și uimitoare, aș fi nedrept față de Alex Văsieș, Matei Hutopila, Victor Țvetov, Aleksandar Stoicovici, Florentin Popa, Alexandra Turcu și alți câțiva poeți de 20, hai 20 și ceva de ani care îmi plac, fiindcă în ei lucrează ceva misterios și sălbatic, iar textele lor emană un câmp de forță pe care nu îl simți decât în prezența literaturii adevărate. Intrați pe site-ul subcapitol.ro să vedeți câte lucruri excelente (poezie și proză scurtă) scrise de oameni tineri și foarte tineri – pentru care eu, la nici 32 de ani, sunt un fel de veteran – veți găsi acolo.

11. Dragă Claudiu, îți mulțumesc de amabilitatea de a-mi răspunde! O ultimă chestiune: ce răspuns dai ideii că literatura și mai ales poezia sunt din ce în ce mai elitare, mai enclavizate, între celelalte domenii ale realului? Sau mă înșel?

Nu sunt mai elitiste, dar sunt mai enclavizate, da, fiindcă inteligența și sensibilitatea sunt în proporții tot mai mici pe măsură ce oamenii progresează tehnologic, o duc (global vorbind) tot mai bine, cred că știu totul și nu se mai chestionează îndeajuns în legătură cu lucrurile care dau sens unei vieți omenești. Într-o lume „civilizată” alcătuită din identități interșanjabile și din zombies, poezia pătrunde mai greu, dar tocmai asediul acesta al forțelor care plafonează și egalizează (fără nicio urmă de violență) țin în viață literatura. E o vreme de consumerism și de masificare în care oamenii care se ocupă cu revelarea traumelor sau a pasiunilor, a îndoielilor cele mai negre, dar și a unei interiorități în continuă ebuliție, le par celorlalți niște ciudățenii cu idei și exprimări „inadmisibile”. E un fel de nou puritanism: alteritatea a fost acceptată cu condiția să se conformeze, să devină parte integrantă a sistemului. O piesă din marele puzzle al fericirii și bunăstării generale. Dar poeții pur și simplu nu pot să facă asta. Ei sunt greu, dacă nu imposibil de integrat. De aceea, nu le rămâne decât să se găsească între ei și să-și folosească împreună superputerile. X-Men poate fi o metaforă bună pentru felul în care îi văd eu pe cei care scriu în ziua de astăzi.