Nu am iubit niciodată iarna,
copil fiind nu m-au atras bătăile cu bulgări, oamenii de zăpadă sau săniușul,
eram tot timpul bolnav și așteptam, ca și acum, să se împrimăvăreze, iar viața
și soarele, de care mă simțeam deposedat, să învingă lâncezeala, recele
zăcământ al tristeții. Dar trebuie să recunosc un lucru: zăpada este egalitară, nivelează totul, fără
să facă diferențe – iar asta se vede, în partea noastră de lume, poate mai bine
decât oriunde. Pentru mine, zăpada s-a identificat mereu inconștient cu cenușa,
mi se pare și astăzi, în momentele când totul e îngropat și amuțit, că limpezimea
ei ucigătoare păstrează ceva organic, un rest de viață incinerată. Aceeași cenușă de fiecare dată, acoperind însă mereu
alte dureri.
vineri, 17 februarie 2012
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
foarte frumos
RăspundețiȘtergereCine iubeste iarna....pe alocuri,..:)
RăspundețiȘtergereadevărat
RăspundețiȘtergerePostarea asta m-a dus cu gândul la Micul Prinţ: "Pentru el e de ajuns un strop de soare.." :)
RăspundețiȘtergere