Iarnă

Nu am iubit niciodată iarna, copil fiind nu m-au atras bătăile cu bulgări, oamenii de zăpadă sau săniușul, eram tot timpul bolnav și așteptam, ca și acum, să se împrimăvăreze, iar viața și soarele, de care mă simțeam deposedat, să învingă lâncezeala, recele zăcământ al tristeții. Dar trebuie să recunosc un lucru: zăpada este egalitară, nivelează totul, fără să facă diferențe – iar asta se vede, în partea noastră de lume, poate mai bine decât oriunde. Pentru mine, zăpada s-a identificat mereu inconștient cu cenușa, mi se pare și astăzi, în momentele când totul e îngropat și amuțit, că limpezimea ei ucigătoare păstrează ceva organic, un rest de viață incinerată. Aceeași cenușă de fiecare dată, acoperind însă mereu alte dureri.