Şi un articol de acum şapte ani

Unul dintre primele mele articole polemice, dintr-o vreme când nu-mi imaginam că se poate mai rău de atât. Mă felicit că nu am continuat cu publicistica socială (cu accente politice), fiindcă până acum, cu tot ce ne-a oferit societatea românească de după Ion Iliescu, aş fi înnebunit cu siguranţă.


De la MISA la Big Brother via Cotroceni


Într-un început nebun de primăvară, când societatea românească se perpeleşte la focul mic al unor scandaluri mediatice cu tentă sexuală, fabricate în curtea câtorva mari ziare şi posturi de televiziune cu mentalitate de hienă, cavaleria rusticană a preşedintelui Ion Iliescu s-a îmbogăţit cu câţiva călăreţi de seamă, aleşi pe sprânceană din rândurile scriitorimii române. În ce măsură cei 36 de merituoşi decoraţi vor funcţiona ca scuturi umane într-un viitor foarte apropiat, când fostului preşedinte Iliescu i se va cere să ne reamintească, fie şi în mare, cam ce a făcut pentru cultura română în cei 11 ani cât a condus ţara, se va vedea mai târziu. Febra cu care primari, prefecţi, miniştri, secretari şi subsecretari de stat şi însuşi Preşedintele ţării decorează, menţionează, instituie pensii şi mângâie pe creştet oameni de teatru, plasticieni şi scriitori cu doar câteva luni înaintea alegerilor (curată coincidenţă!) ar trebui să ne facă extrem de precauţi la adevăratele raţiuni, de stat şi partid, ale acestor gesturi de o generozitate şi o eleganţă nemaiîntâlnite în România post-ceauşistă, care se ştie câţi bani a dat, şi dă, pe artişti, şi pe cultură în general.
Aşadar, la sfârşitul lui martie 2004, Preşedintele statului şi sfătuitorii săi de taină hotărăsc să confere unor importanţi literaţi români ordinul Meritul Cultural. Pentru ca 37 de scriitori (dintre care unul singur, Ioan Groşan, a refuzat) să primească diplome, decoraţii şi cruci prin care să li se recunoască valoarea şi meritele. În timp ce Adrian Năstase încinge o Sală Polivalentă plină ochi de tineri social-democraţi, în contrapartidă, la Cotroceni, primul om din stat face paradă de generozitate cu nişte “truditori din câmpul culturii şi al artei”, după cum s-ar fi zis acum vreo trei decenii. Problema nu este, după mine, a meritului propriu-zis al celor 36. Poate că fiecăruia dintre ei i se cuvenea cu prisosinţă distincţia respectivă. Oricum, nu sunt în măsură să judec asta. Cu toate că, la rigoare, aş putea întreba şi eu de ce printre decoraţi nu se numără alţi câţiva scriitori importanţi. Doar că acest gest îşi dovedeşte, de îndată ce scoatem capul din nisip şi aruncăm câteva priviri în stânga şi-n dreapta, totala inutilitate. Ion Iliescu mai trece pe răboj o faptă bună faţă de amărâţii de scriitori, iar privitorul acestui spectacol are impresia că, pe bună dreptate, se face un gest firesc de recompensare a câtorva literaţi de certă valoare. Ignoraţi şi ei de ani buni, aşa cum se obişnuieşte la noi să nu bagi în seamă prea tare artişti şi opere de artă valoroase. Dar alungă acest gest obscurantismul şi lipsa de apetenţă faţă de literatură a românilor? Nu. Vor avea Ion Mircea, Ioan Flora sau Octavian Soviany, care sunt scriitori exponenţiali ai literaturii actuale, mai mulţi cititori decât aveau până acum? Adică vreo câteva sute, poate o mie? Nu. Vor fi ei mai mult în vizorul publicului larg? Se va dubla, tripla tirajul cărţilor lor? Nu. Statutul lor social va fi altul? Îi vor privi mai departe copleşitoarea majoritate a concetăţenilor noştri altfel decât cu indulgenţă? Nu. Şi atunci, la ce bun?
De curând, am aflat că Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti numără 1200 de membri. Ceea ce înseamnă, la o populaţie de circa două milioane şi jumătate de locuitori câţi se zice că au Bucureştii, cam un scriitor la 2000 de bucureşteni. Ceea ce este, s-o recunoaştem, o cifră fabuloasă. Şi, dacă mergem mai departe cu acest joc al cifrelor şi al statisticii, are sens să ne întrebăm, în joacă numai, câţi dintre cei 1200 de “lucrători cu peniţa” au aceşti 2000 de cititori aferenţi? Or fi măcar 3? Dar de ce întreb eu asta? Se citesc măcar cei 1200 între ei? Adică, există între scriitorii de la noi minimul respect (dar şi instinctul de autoconservare firesc) faţă de cei care zboară la aceeaşi înălţime cu tine? Unde sunt miile astea de scriitori când, an de an, la premiile USR şi ASB vin câteva zeci de cărţi, dintre care – se spune – cu greu poţi alege cele câteva nominalizate, din care una, două, cinci vor câştiga premii? Premii de atâtea şi atâtea ori în ultimii ani date după ureche unor „activişti culturali”?
Şi asta în vreme ce, în ultra-mediatizata casă Big Brother sunt transformate în realitate câteva din coşmarurile cele mai negre descrise de Orwell. Concurenţii sunt puşi la instrucţie, împletesc năvoade şi înalţă tot felul de nimicuri ce parodiază cu un cinism uriaş truda şi corvoadele de pe vremuri ale puşcăriaşilor politici din închisorile comuniste. Cinismul producătorilor egalează marele cinism al unui Marian Popa, care scria că, de fapt, prigoniţilor politici ţinuţi de comunişti cu pâine neagră şi apă (atunci când le aveau şi pe acestea) li se asigura un regim de viaţă auster ale cărui virtuţi sunt astăzi apreciate la superlativ în occident, fiind esenţiale pentru o viaţă sănătoasă şi lipsită de excese! Mai bine i-ar pune pe tinerii sensibili din casa Big Brother să facă, acolo înăuntru, ceva ce nu ar face niciodată în “libertate” fiind: să pună mâna şi să mai citească o carte! Lor le arde însă de cu totul altceva. Fiindcă li se asigură condiţiile propice şi sunt chiar încurajaţi să se împerecheze în faţa camerelor care ni-i şi bagă, futeşi, guralivi şi bătuţi în cap cum sunt, în sute de mii de case din România.
Între Gregorian Bivolaru, care miroase de la o poştă a impostor şi a corupător de minore, dar pe care multiscusiţii magistraţi îl tot scapă printre degete, şi-l vor face până la capăt scăpat, şi tinerii-model de la Big Brother, tânăra societate (democratică) românească are toate modelele de urmat şi se poate integra fără problema, în ciuda sărăciei lucii de care nu va scăpa niciodată, în Uniunea Europeană, Liga Ţărilor Arabe şi China Mare. În fond, analfabetismul e supraestimat. Nu trebuie să ne facem atâtea griji. Mai decorăm vreo cinci sute de scriitori şi vom avea conştiinţa curată.


(în Luceafărul, nr. 15 (646) / aprilie 2004)