Despre traducere, pentru revista "Euphorion"

Mamei mele îi datorez, înaintea oricui altcuiva, interesul şi înaintarea pasionată prin ascunzişurile şi meandrele unei limbi care mă fascina – şi care, ştiam bine, nu era a mea, iar asta părea să deschidă un univers în care orice era posibil. Printre cele mai vechi amintiri o păstrez cu dragoste (o dragoste care se transferă de la imaginea mamei la sonorităţile fabuloase ale acelei limbi – ale acelui tărâm – ce mi se deschidea brusc, părându-mi totuşi atât de apropiat şi de familiar) pe cea din ziua în care mi-a dăruit o carte de limba franceză, surâsul ei în seara de toamnă (împlinisem de puţină vreme 7 ani), poticnelile mele şi puterea de atracţie a acelor pagini pe care le răsfoiam cu o anumită perplexitate pe care nu am mai cunoscut-o niciodată. Nepreţuit rămâne şi sentimentul avut, apoi, în adolescenţă, citindu-l pe D’Annunzio, când Il piacere mi-a stârnit tot felul de sentimente contradictorii, precum şi bucuria de a-l descoperi pe Pasolini, mai întâi în franceză, apoi (din puţinul tradus) în româneşte şi, în cele din urmă, în italiană – dar o italiană care m-a pus la încercare, obligându-mă să învăţ cu fiecare nouă pagină o limbă cu care mă familiarizasem natural în anii ’90, dar în contexte în care i se refuza orice răsfăţ literar. Ce a urmat, cu descoperirea lui Pavese (a cărui poezie o iubesc tot mai mult cu trecerea timpului) e o poveste pe care-o voi (de)scrie altcândva.
Să învăţ, să mă deprind cu franceza, engleza şi italiana – care, mai mult printr-o intuiţie, ştiam că îmi vor oferi chei de înţelegere a unor istorii şi sensibilităţi în care altfel mi-ar fi fost imposibil să mă cufund – a fost unul dintre visele mele cele mai vechi şi mai stăruitoare. Iar dacă la începutul liceului nici nu bănuiam că voi ajunge chiar eu să scriu, primele mele impulsuri (însoţite de adevărate exerciţii de admiraţie de care mă mir că, aşa de necopt şi de puţin selectiv, eram totuşi capabil) de a scrie sunt într-o strânsă legătură cu dorinţa de a traduce. De a traduce nu atât cuvinte, cât sensibilităţi. De a transfera sensuri dintr-un idiolect în altul, de a descoperi încântat particularităţi culturale, psihologii dezvăluite de biomecanica limbilor, tot ceea ce este unic şi imposibil de dublat, dar poate fi recâştigat în limba ta, printr-un efort de re-creere (fără de care nici o tălmăcire nu cred că are sens).