nu mai ştiu mare lucru...

nu mai ştiu mare lucru îmi amintesc doar căldura şi amorţeala plăcută din autocar, trasoarele dese ale ninsorii, stâlpii iluminând şoseaua din inerţie, un camion imposibil de depăşit pe care scria ceva frumos în turceşte, am deschis ochii la Piteşti şi apoi, peste numai o clipă cineva striga „mai coboară cineva în autogara Militari?”, şi eu, amorţit şi pe jumătate prins încă în apele somnului mi-am luat şi îndesat toate câte le aveam în jurul meu pe mine sau atârnându-mi din buzunare şi zăpăcit m-am îndreptat către uşa şoferului, am coborât în ninsoare nu recunoşteam nimic mi-a luat câteva momente să-mi dau seama unde sunt pur şi simplu nu făceam legătura cu staţia şi locurile din jur, „în toată minciuna aceea albă”, apoi am trecut strada ca un mic tractor cu şenilele flendurite am cumpărat trei ţigări la bucată de la chioşcul de lângă ceea ce mi s-a dezvăluit a fi staţia de metrou, ce nume liniştitor, Păcii, am scos una în faţa grilajului zăvorât şi am aşteptat să vină cineva cu o lopată sau cu mâini mari care să mă legene sau să-mi aprindă ţigara şi am intrat după o aşteptare interminabilă de aproape şapte minute, am intrat deodată cu primii proletari şi mă simţeam blând şi nenorocit aproape unul de-ai lor, primul metrou era şi el melancolic şi avea semne pe care nu le recunoşteam, m-am aşezat faţă în faţă cu primii treziţi, pe figurile cărora grijile şi somnul întrerupt silnic tăiau încă brazde adânci, purpurii, am început să citesc „Surprins de bucurie” şi eram foarte aproape de omul ăla dintr-o lume şi dintr-un timp fără nicio legătură cu ale mele, şi totuşi mă cufundam încetişor în povestea poveştii lui în timp ce vagonul se cabra, înainta când molcom, când impulsiv, cineva acolo-n faţă trăgea de hăţuri cu furie sau poate cu stângăcia îndărătnică a unuia care nu vrea să-şi dezvăluie duioşia, cum să-i înţeleagă duioşia, îmi spuneam, toţi oamenii aspri şi gravi pe care îi poartă prin lumea aia subpământeană, luminată chior şi clorotic până la capătul unei nopţi pe care nu am cum s-o-nţeleg, totul era mai departe vag, am urcat treptele, am cumpărat o pâine rotundă pe care am ascuns-o sub haină, după care am intrat la benzinărie şi am întrebat dacă nu cumva au lapte, acolo o tânără îmbătrânită prea devreme, cu faţa spălată în lacrimi sau noxe mi-a răspuns fără să stea pe gânduri nu, din semiprofil semăna cu un manechin rămas în curtea unui parc închis cu mult timp în urmă, pe vremea când oamenii mai beau încă lapte şi se jucau de-a dragostea pe furiş

Debuturile din 2014. O schiţă (2)

Am scris şi pe ultima copertă a cărţii că îmi place poezia aşezată, rezonantă şi neiertătoare cu amintirea a Emanuelei Ignăţoiu-Sora. Cu un imaginar poetic relativ sărăcacios, ea creionează în această plachetă poveşti, descrie personaje şi situaţii şi poate să vorbească direct, sincer, fără exuberanţe trucate sau manii care să o facă mai „interesantă”, despre copilărie şi adolescenţă, despre câteva cucuie şi răni ale memoriei cu care defilăm prin viaţă. În universul acesta domestic e-o întreagă foşgăială de personaje (membrii familiei, figuri când vagi şi cu un contur mai degrabă şters, când clare şi dureroase, cu violenţa lor reţinută şi lirismul posac al fotografiilor alb-negru cu oameni care zâmbesc forţat, măcinaţi de griji şi indispoziţii pe care nu le pot rosti), un amestec de amărăciune şi bucurie luminoasă, dar mereu reţinută (fiindcă e vorba, până la urmă, despre readucerea la suprafaţă a „vârstei de aur”, oricâte fisuri i-ar slăbi consistenţa sau candoarea limpidă). Chiar şi aşa, mai curând estompată şi lipsită de orice pretenţiozitate, lumea din Ingluvii (Charmides, 2014) e înrudită, în poezia prozaică / proza poetică de dupa 80-ism, cu literatura diurnă, firească şi fără fasoane scrisă de Simona Popescu în primele ei cărţi, de T.O. Bobe (Bucla), Adela Greceanu (Domnisoara Cvasi), Ana-Maria Sandu (Din amintirile unui Chelbasan) sau Bogdan Iancu (Fata din lift). E o familie pe care o respect şi o vizitez cu drag.

Un „băiat rău” din linia deschisă de Vlad Drăgoi în Metode este Ovio Olaru, al cărui volum de debut, Pilotul
(Charmides, 2014), e crud, direct, bătăios şi nu lipsit de momente în care poezia chiar îşi face treaba, dovedind vitalitate şi atitudine. Deschizându-se cu un citat din liderul incontestabil al poeziei clujene de după 2000 (faimosul catren/ strigăt de luptă al lui Manasia din Cartea micilor invazii, încheiat cu versul „sînt ultimul guarani, am venit să vă fut”), Olaru tinde să construiască uneori poemele în maniere recognoscibile şi să fie excesiv de vorbăreţ (în poemele mai lungi, sufocate cam des de multe, foarte multe verbe), iar în poemele mai scurte, „sexuale”, în care mai face o contorsiune, mai rupe un himen, e destul de superficial şi se mulţumeşte cu puţin. Astea ar fi părţile negative ale volumului. Pe de altă parte, conştiinţa faptului că „nu pot ieşi din clişeu” (şi tocmai atunci parcă iese cel mai decis), jurnalul scrâşnit al unei relaţii toxice, din care nu lipsesc, desigur, tumorile şi anorexia şi scremutul şi lama de ras şi „eu sunt toţi bărbaţii care vor să te fută”, mi-l fac în definitiv simpatic pe acest adolescent învolburat care aduce de departe cu suprasexualul Bogza, dar şi, privit mai de aproape, cu un eschimos încăpăţânat care se străduieşte din răsputeri să dea o gaură mică, mică în gheaţă. De regulă, poeţilor de felul acesta le reuşeşte, mai devreme sau mai târziu.

Ninsoarea electrică

Rostind „Ninsoarea electrică” şi câteva cuvinte într-o introducere poticnită din pricina emoţiilor şi-a unei lacrimi reţinute, pe 15 noiembrie, la „Godot” (Blănari 14, Bucureşti), în cadrul Galei „Traian T. Coşovei”. Îi mulţumesc Cătălinei Matei că m-a chemat să o păzesc de balauri, altfel balaurii nu m-ar fi invitat în veci.

Rebarbor

Proiectul „Rebarbor” vine din marea mea admiraţie pentru proza lui Alexandru Monciu-Sudinski, scriitorul atât de puţin cunoscut care a scos doar trei cărţi, dintre care prima, Rebarbor (1971), cred că e o capodoperă a prozei scurte româneşti din comunism (dar despre asta au avut contribuţii critice serioase oameni care ştiu mai multă carte şi care au săpat prin ruinele literare ale anilor '70 mai mult decât mine). Ca proiect sonor de recuperare a câtorva pagini (proze) inegalabile ale lui Sudinski, „Rebarbor” a pornit la sfârşitul anului trecut, când am şi publicat, în semn de admiraţie pentru Sudinski (care a împlinit sau ar fi împlinit 70 de ani în 2014, nu mai ştie nimeni nimic despre el, acum se pare că e pustnic pe un fiord din nord, adevăratul nord) o proză din volumul deja menţionat (şi anume „Documentar”) în numărul 14 al revistei „Poesis internaţional”. I-am contaminat şi pe prietenii mei muzicieni, Ana (Miriam) Toma (pian) şi János Toth (chitară bass), să facem asta, un proiect sonor (nu-ndrăznesc să zic muzical, fiindcă mi se pare foarte poetic în multe privinţe, iar eu nu sunt muzician), o încercare pornind de la textele uluitoare ale lui Sudinski, pe care eu le glăsuiesc, interpretez, spun, psalmodiez exact aşa cum le simt. Cam aşa arată un fragment din încercările noastre de început. Improvizăm mult, eu mai mult cu instinctul, ei cu compoziţia, peste toate plutind duhul a ceva foarte viu şi adevărat după mai bine de patruzeci de ani. Poate o ieşi ceva din asta, care să ne vindece dorul de Chill Pill :), proiectul pe care îl pornisem cu Bandesnaci la sfârşitul lui 2013. Eu în urma acelei întâlniri am avut de învăţat multe, şi de tras de mine în direcţii în care nu mi-aş fi imaginat că voi ajunge. Deocamdată suntem aici, şi am vrea să le atragem şi altora atenţia asupra lui AMS şi a unicatului care e, rămâne cartea Rebarbor.

Debuturile din 2014. O schiţă (1)

Îmi cere un prieten să-i zic ce ştiu despre debuturile în poezie din 2014. E tare greu să contabilizezi azi tot ce se întâmplă într-un domeniu care, editorial vorbind, a făcut implozie şi asupra căruia e din ce în ce mai greu (ba nu: a devenit imposibil) să ai imaginea completă. Nici nu cred că ar fi suficiente motive, de altfel, decât pentru fanatici şi arhivari, să caute şi să citească orice cărţulie apărută într-un tiraj confidenţial la o editură de buzunăraş (chiar şi când buzunăraşul ăsta-i cât o casă), mai ales că – iar asta chiar nu e o observaţie răutăcioasă – nu vei găsi prea mulţi poeţi debutanţi într-un an (şi asta dacă e un an bun) care să te dea pe spate, din simplul motiv că nu dai de artă de calitate pe toate drumurile.
Lista (schiţa) pe care-mi propun să o prezint ar trebui să-i cuprindă pe acei poeţi ce ar putea fi consideraţi, după volumul cu care debutează în poezie, măcar promiţători (ştiu, nici mie nu-mi convine cuvântul ăsta, dar meargă). Câinii latră, caravana trece, premiile literare se iau cum se iau, uneori pe merit, alteori pe recomandări sau simpatii, cronicile vin sau nu, oricum mare importanţă nu au lucrurile astea, importante sunt discursurile care se impun (sau, mai exact: care îi impun din start pe acei poeţi care vor continua să scrie, vor evolua).
În sensul ăsta, aş încerca să fac o comparaţie utilă pentru discuţia pe care am deschis-o aici şi, sper, folositoare prietenului meu curios cum arată şi cine sunt cei care debutează la A.D. 2014. În 2005, cărţile de debut care au ţinut "capul de afiş" prin reviste şi pe la balurile de profil, despre care s-a scris şi care au luat Premiul Naţional "Mihai Eminescu" au fost semnate de Oana Cătălina Ninu (Mandala, prima şi ultima ei ispravă scriitoricească), Diana Geacăr (cu un titlu voit plat şi banal pe care n-am chef să-l mai caut) şi Andra Rotaru (a cărei carte, Într-un pat sub cearşaful alb, a fost tradusă şi publicată după câţiva ani în Mexic). Judecaţi singuri, după un deceniu, dacă şi care dintre aceste trei poete (care aveau atunci 20, hai 20 şi ceva de ani) a rămas în peisaj, care merita distincţia şi cât contează, până la urmă, o confirmare timpurie cum este un premiu de debut. Răspuns simplu: depinde de la caz la caz. De exemplu, în acelaşi an a debutat Dumitru Bădiţa (debut matur, la 33 de ani), care de atunci a mai publicat cinci cărţi, şi care nu cred să fi fost în tot timpul ăsta băgat în seamă de vreun juriu literar. Cu un an înainte, la Botoşani câştigaseră Bogdan Perdivară şi Sebastian Sifft, amândoi cu volume care mi-au câştigat interesul (Kilometri de pivniţă vs Smintirea); niciunul dintre ei nu a mai publicat după 2004.
So, revenind la 2014, trebuie spus că singurul criteriu pe care-l mai pot avea în vedere este cel al editurii unde ai publicat. Sunt atent în primul rând la cele câteva edituri care editează realmente, serios poezia (adică nu în cinşpe exemplare făcute în cadă, nu pe şi pentru bani, nu în dorul lelii) şi lucrează cât e posibil pentru promovarea lor şi "contaminarea" unui public în general minuscul & cunoscător, edituri care şi-au clădit o reputaţie prin portofoliul lor din ultimii ani. Aşa încât e firesc pentru mine, azi, să mă uit în primul rând către acestea câteva, ceea ce nu înseamnă că nu acord atenţie, dacă-mi pică-n mână, debuturi apărute la edituri de care n-am auzit sau că defavorizez în alegerile mele numele unei edituri despre care nu am, din varii motive, o părere bună. Pur şi simplu acest "filtru" e singurul care mai poate să fie funcţional într-o ţară şi într-un peisaj editorial cu peste o mie (bănuiesc) de edituri şi cu câteva zeci de mii de autori (autorlâcul la români e o pasiune care ar putea concura fotbalul & politica – dar despre asta scria încă de acum 130 de ani şi Caragiale, deci nu insist).
Fiind, aceasta, o schiţă, sunt deschis sugestiilor şi aştept să mi se arate ce lucruri grozave mi-au scăpat din bazinul de debutanţi şi debutante al anului trecut, pentru ca partea a doua a articolului să fie mai mult decât o introducere sau o declaraţie de intenţii. Mă voi lega peste câteva zile de 15 cărţi (ar mai fi două pe lângă acestea, dar întrucât eu le-am editat, nu le voi atinge decât, poate, în treacăt) apărute la cinci edituri din România (scot din calcul, repet, Casa de Editură Max Blecher), cu observaţia că m-a mirat neplăcut politica defetistă, de abandon, a Editurii Cartea Românească, care mai scoatea câte un debut-două, dar în 2014 s-au oprit de tot. Sunt curios dacă nu mi-a scăpat ceva de la Brumar (care publica în anii trecuţi cu toptanul, şi unde puteai găsi un titlu din zece cât de cât lizibil/vizibil). Nici măcar nu mai urmăresc concursul Unicredit de la Humanitas, am văzut nişte dezastre acolo, ce dezamăgire să vezi o mare editură bătându-şi joc de o şansă reală pentru poezia tânără – na, probabil că au lăsat-o şi ei baltă între timp. Dintre cele 15 cărţi din listă (la care le adaug, totuşi, şi pe cele două pe care le-am editat eu: Ligia Pârvulescu şi Ştefan Ivas), am citit 12 sau 13 (pe una dintre ele o ştiu din fazele premergătoare ale "proiectării", nu ştiu cum a ajuns să arate-n final), dar până săptămâna viitoare voi încerca să ajung şi la cele trei (Olaru, Bădica & Cârnicianu) care nu mi-au picat încă în mână.

Cătălina Matei, Lanul cu sârme întinse, Editura Tracus Arte

Cristina Bălaşa, Liniştea de după, Editura Tracus Arte

Justin Dumitru, black aphrodisiac, Editura Tracus Arte

Nicoleta Papp, Carte de vizită pentru centrul oraşului, Tracus Arte

Sabina Comşa, Toţi ceilalţi apropiaţi, Editura Tracus Arte

Ioan Şerbu, Lego, Editura Tracus Arte

Merlich Saia, Garda de corp, Editura Tracus Arte

Andrei Alecsa, Un shot de Ted, două de Sylvia, Editura Charmides

Emanuela Ignăţoiu-Sora, Ingluvii, Editura Charmides

Ovio Olaru, Pilotul, Editura Charmides

Diana Bădica, enşpe mii de dimineţi, CDPL

Virgil Botnaru, Return to Innocence, CDPL

Diana Caragiu, Respiră cu mine, Editura Vinea

Dan Ciupureanu, Efectul calmantelor, Editura Vinea

Cristina Cîrnicianu, Faţa tandră a infernului, Editura Grinta

Ligia Pârvulescu, Fluvii de asfalt, Casa de Editură Max Blecher

Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, Casa de Editură Max Blecher

De trei ori Mazilescu

Dacă acelora care scriu prin reviste şi sunt sau se vor critici & comentatori avizaţi ai prezentului literar le-ar păsa mai mult, şi dacă vremurile n-ar fi aşa de vitrege pentru cartea de poezie (cel puţin în forma ei clasică, tipărită, deşi nu mă poate convinge nimeni că la noi circulă prea mult cărţile de poezie în format electronic), despre aceste trei volume din Virgil Mazilescu (1942-1984) apărute în 2013 şi 2014 ar fi trebuit să se tot scrie, să fie comentate şi preţuite ca semnul de consacrare definitivă pentru noi, cei de azi, a unuia dintre marii poeţi români din ultimii 50 de ani.

N-a prea fost aşa, dar cred că pentru poeţii şi cititorii pentru care Mazilescu a devenit în ultimii 10-15 ani un autor esenţial, aceste cărţi au sau pot avea mare importanţă.

Pentru mine pasiunea pentru ediţiile Mazilescu a-nceput, trebuie să o spun, cu volumul apărut la Editura MLR, Opere (2003), cu faimosul portret dark al lui Mazilescu (făcut de Tudor Jebeleanu) pe coperta cartonată, o carte incredibil de generoasă ca preţ (costând 10 lei, cred că am cumpărat şi dăruit mai bine de zece exemplare din ea până să nu se mai găsească; bine, oricum e posibil să se fi găsit numai la chioşcul, între timp dispărut, al Muzeului Literaturii Române, din Bd. Dacia). Nu era o ediţie ideală, nu mă mulţumeau grozav de tare fontul şi spaţierile, erau scăpări de corectură, dar aveam în mână o carte completă, incluzând, pe lângă minunata poezie din cele patru volume publicate în timpul vieţii, cele câteva inedite rămase, paginile de jurnal din ultimele luni de viaţă (unele dintre cele mai brute, mai crunte şi mai haunting însemnări din literatura română) şi cronichetele împrăştiate de Mazilescu prin revistele anilor '70-'80. Mai fusese o ediţie elegantă, intitulată simplu Poezii, în 1994, la dispăruta Editură Vitruviu, într-o colecţie absolut remarcabilă (am rămas până azi un admirator al ediţiilor din Mazilescu, Ursachi, Robescu şi Ion Mircea), de care se ocupa scriitorul şi editorul Mircea Ciobanu. 

Trecuseră, aşadar, zece ani de la volumul (complet din toate punctele de vedere) apărut la editura Muzeului Literaturii (condus pe atunci de criticul Alexandru Condeescu), timp în care preţuirea pentru vocea irepetabilă a lui Virgil Mazilescu a tot sporit, ca şi faima lui printre poeţii de după 2000 (mă refer în primul rând la ei pentru că i-am cunoscut cel mai îndeaproape). Sigur, am mai scris despre ce a însemnat pentru mine descoperirea poeziei lui Mazilescu (pe care profesorul meu, Octavian Soviany, mi l-a pus prima dată în mână), am tot spus şi că, deşi nu a avut epigoni, fără volumele sale, poezia Marianei Marin, a lui Ion Mureşan, a lui Aurel Dumitraşcu, părţi însemnate din Viorel Mureşan, Soviany sau Vinicius (ca să numesc doar câţiva dintre poeţii de după V.M.) nu ar fi arătat la fel. Dar, la fel ca în cazurile poeziei lui Cristian Popescu sau a Marianei Marin, textele nu se mai găseau decât pe ici, pe colo, selecţii prin antologii, uneori trunchiate sau paginate aiurea, poeziile mai mult se spuneau pe la unele mese de la MLR decât se citeau, aşa că apariţia a două volume noi, O precizie cu adevărat înspăimântătoare (Tracus Arte, Bucureşti, 2013) şi Opera poetică (Aius, Craiova, 2013), a făcut în sfârşit dreptate poeziei mazilesciene.

Nu sunt cărţi la care se ajunge uşor (dar la ce carte de poezie nu se ajunge azi fără a trece prin nişte încercări?), nu sunt, inevitabil, cărţi apărute în tiraje mari (Mazilescu rămânând, orice am spune, un poet pentru cunoscători şi devotaţi), dar cred că pot fi punctul de plecare pentru ca poeţii şi pasionaţii de poezie mai tineri (şi, până la urmă, de ce doar pentru ei?), să descopere sau să redescopere, de data asta în două maniere (viziuni) cu totul diferite, poezia mazilesciană. Să mă explic.

Virgil Mazilescu, O precizie cu adevărat înspăimântătoare,

selecţie de Teodor Dună, Editura Tracus Arte, 2013

Selecţia excelent alcătuită de Teodor Dună (care, deşi foarte discret, cred că e unul dintre cei mai buni redactori de poezie de azi) îl arată pe Mazilescu, în cele 80 şi ceva de poezii alese, ca pe acel poet care a marcat tranşant sintaxa poetică şi a demonstrat cu o rară clarviziune că formula sa depăşea – în intensitate, amplitudine şi cerbicie la nivelul expresiei – cam toate discursurile la modă în epoca sa. Módele au trecut, poezia lui Mazilescu şi, mai cu seamă, lecţia pe care o asumă, rămân un moment care desparte apele în poezia românească recentă. O precizie cu adevărat înspăimântătoare este o carte cu care nu ţi-e ruşine să te arăţi la un mare târg sau festival de poezie din lumea contemporană. Copertele cartonate, grafica lui Mircia Dumitrescu (artizanul din punct de vedere vizual al tuturor volumelor apărute într-o colecţie în care au mai apărut, printre altele, antologii din Ioan Es. Pop, Alexandru Muşina şi Traian T. Coşovei) fac cinste poeziei pe care o găseşti în această carte lucrată impecabil.

Virgil Mazilescu, Opera poetică,

ediţie îngrijită şi prefaţată de Gabriel Nedelea, Editura Aius, 2013

Nu chiar impecabil e cuvântul pe care l-aş folosi pentru a descrie ambiţioasa Opera poetică apărută la Editura Aius din Craiova. Avem aici o ediţie utilă (aş zice că ceva mai săracă, lipsită fiind de paginile de jurnal şi de textele similicritice ale lui V.M. strânse în ediţia MLR de acum 11 ani) şi ambiţioasă, care cuprinde în aproape 290 de pagini tot corpusul poeziei mazilesciene. E o carte făcută cu şi din pasiune, un plus care merită semnalat e dosarul de receptare critică de la final, în care găseşti texte (sau fragmente de texte) semnate de Eugen Negrici, Laurenţiu Ulici, Lucian Raicu, Mariana Marin (prefaţa la ediţia pomenită din 2003), Virgil Ierunca, Gheorghe Grigurcu, Alexandru Paleologu, Marin Mincu, Ion Buzera, George Popescu, Nicolae Manolescu şi Alexandru Condeescu. Nici prefaţa (Poetul, curajul şi puterea) îngrijitorului de ediţie, Gabriel Nedelea, nu e de neglijat, aducând perspectiva unui autor al generaţiei de după 2000 asupra receptării în stricta actualitate a lui Mazilescu. Deranjantă e coperta: nu sunt un profesionist în domeniu, dar un tablou al lui Giorgio de Chirico e departe de a fi cea mai fericită alegere, dincolo de afinităţile pe care Mazilescu le păstrează cu suprarealismul (nicidecum cel canonizat) şi, în chip evident, cu onirismul, puţin cam supărătoare e poziţia lui Gabriel Nedelea (căruia nu i-ar fi stricat ceva mai multă modestie discursivă) din primele pagini ale cărţii, asta mai ales dacă mă apuc să compar atitudinea sa cu cea a lui Dună, care se retrage oportun din prim-planul antologiei de la Tracus Arte, cu toate că este coordonatorul unei colecţii mult mai profesioniste şi mai temeinic aşezată. Dar astea sunt, până la urmă detalii (pe care nu le puteam însă trece cu vederea), faptul că cineva poate găsi toată poezia lui Virgil Mazilescu între copertele acestei cărţi rămâne, orice s-ar spune, un eveniment.

Virgil Mazilescu, guillaume poetul şi administratorul /

guillaume il poeta e l'amministratore,

ediţie bilingvă, traducere în limba italiană de Clara Mitola, Editura Pavesiana, 2014

Am lăsat la urmă o mică bijuterie pentru care îi rămânem datori Clarei Mitola, al cărei ataşament pentru poezia românească a făcut-o să devină, în doar câţiva ani de când s-a mutat în România, cel mai încăpăţânat şi mai fervent traducător de poezie românească în limba italiană. Pavesiana, condusă de traducătoarea Mara Chiriţescu, e o editură mică şi plină de viaţă, unde a mai apărut, cu un an în urmă, antologia Zestrea de aur / La dote d'oro a Marianei Marin, tot în traducerea Clarei Mitola, aşa că se poate vedea aici un proiect admirabil şi o continuitate, mai rare la noi, în preocupări & dăruire. E pentru prima oară când un volum al lui Mazilescu e tradus integral în altă limbă (şi, atât cât mă pricep şi înţeleg, e o traducere limpidă şi rezonantă, cum a fost şi cea din Mariana Marin); în plus, e pentru prima oară când ultima carte a lui Virgil Mazilescu, apărută în anul dinaintea morţii sale, e reeditată în româneşte, şi îmi aduc aminte că într-un top făcut în urmă cu şapte ani într-o revistă entuziastă din care au apărut câteva numere, acest volum apărea în alegerile tuturor celor care răspunseseră chestionarului drept una dintre cele mai influente cărţi de poezie ale ultimelor decenii. Guillaume poetul şi administratorul e acum şi-n italiană, iar ăsta e un lucru extraordinar care completează lucrurile. Îţi mulţumim, Clara.


P.S. Scriam, acum exact doi ani, despre cele trei volume de Opere şi cele 7 poeme rostite la radio, apărute între 2010 şi 2012, ale lui Leonid Dimov. Aşa că avem acum la îndemână (mă gândesc aici şi la recenta antologie masivă Versuri a lui Mircea Ivănescu, îngrijită de Al. Cistelecan şi apărută în 2014 la Humanitas) operele celor trei mari poeţi postbelici pe care istoria literară era (şi rămâne) obligată să-i recupereze. Pentru poezia românească din 2014 lucrurile stau, măcar dacă privim lucrurile din unghiul ăsta, cum nu se poate mai bine, mai clar.

Igor Isakovski (1970-2014)

Nu am fost chiar prieteni, dar cred că-l pot numi camarad, am umblat câteva mii de kilometri prin Balcani în 2009, cu proiectul Word Express (una dintre marile şanse ale vieţii mele), un an mai târziu ne-am certat ca chiorii fiindcă eu n-am adus carburantul la timp, nu am reuşit să recunoaştem, după o gâlceavă viforoasă, care dintre noi a vărsat rakıul (eram pe insula Büyükada şi amicul nostru, sârbul Milan, ne privea îngrijorat ştiind că Igor îşi pierde iute cumpătul), la televizorul din birt era un meci care se tot încingea (inevitabilul Campionat Mondial din Africa de Sud), o noapte mai târziu, pe malul Mării Marmara, a împărţit sticla de scotch cu mine şi mi-a explicat ca unuia cu 13 ani mai tânăr cum e să te aşezi la casa ta, să-ţi faci o familie, să ai 40 de ani şi un copil mic, să construieşti o editură şi o revistă şi o asociaţie culturală („Blesok”), ceea ce aveam să încep şi eu câteva luni mai târziu...

Pentru mine literatura macedoneană a ultimilor cinci-zece ani a însemnat câteva nume: Madzirov, Dimkovska, Isakovski. De câteva zile, omul ăsta extraordinar de energic şi de combativ, poet, prozator, traducător, editor, nu mai este, după un atac de cord suferit la 44 de ani. Cine vrea să-l citească în româneşte, va găsi câteva traduceri din poemele lui în „Poesis internaţional”, nr. 11 / decembrie 2012, la pagina 98, în traducerea Ioanei Ieronim. A fost, dintr-un grup de poeţi care a cuprins un croat, un sârb, un macedonean, un român, un bulgar, câţiva turci şi multă dragoste pentru scris, primul care a plecat.

Aşa zicând, dramatic & edulcorat, am transcris împreună câteva dintre gândurile secrete ale unei lumi care când vrea să ni se arate, nu-i pasă de limbi omeneşti şi de contexte geo-politice. Asta a fost, poate, şansa despre care vorbeam la început. Nu ştiu ce am învăţat de la durul, corosivul, impertinentul şi sufletistul Isakovski, voi afla cu timpul, atâta cât mi se va da şi mie. Şi cu cât voi afla, cu atât îmi va fi mai penibil să-i accept dispariţia. N-am fost amici de băut, ci de trăit poezia pe pielea noastră. Cine pe lumea asta (şi cu morbul pe care l-am primit) îşi poate dori să aibă mai mult?

foto: Anahit Hayrapetyan