Nu am fost chiar prieteni, dar cred că-l pot numi camarad, am umblat câteva mii de kilometri prin Balcani în 2009, cu proiectul Word Express (una dintre marile şanse ale vieţii mele), un an mai târziu ne-am certat ca chiorii fiindcă eu n-am adus carburantul la timp, nu am reuşit să recunoaştem, după o gâlceavă viforoasă, care dintre noi a vărsat rakıul (eram pe insula Büyükada şi amicul nostru, sârbul Milan, ne privea îngrijorat ştiind că Igor îşi pierde iute cumpătul), la televizorul din birt era un meci care se tot încingea (inevitabilul Campionat Mondial din Africa de Sud), o noapte mai târziu, pe malul Mării Marmara, a împărţit sticla de scotch cu mine şi mi-a explicat ca unuia cu 13 ani mai tânăr cum e să te aşezi la casa ta, să-ţi faci o familie, să ai 40 de ani şi un copil mic, să construieşti o editură şi o revistă şi o asociaţie culturală („Blesok”), ceea ce aveam să încep şi eu câteva luni mai târziu...
Pentru mine literatura macedoneană a ultimilor cinci-zece ani a însemnat câteva nume: Madzirov, Dimkovska, Isakovski. De câteva zile, omul ăsta extraordinar de energic şi de combativ, poet, prozator, traducător, editor, nu mai este, după un atac de cord suferit la 44 de ani. Cine vrea să-l citească în româneşte, va găsi câteva traduceri din poemele lui în „Poesis internaţional”, nr. 11 / decembrie 2012, la pagina 98, în traducerea Ioanei Ieronim. A fost, dintr-un grup de poeţi care a cuprins un croat, un sârb, un macedonean, un român, un bulgar, câţiva turci şi multă dragoste pentru scris, primul care a plecat.
Aşa zicând, dramatic & edulcorat, am transcris împreună câteva dintre gândurile secrete ale unei lumi care când vrea să ni se arate, nu-i pasă de limbi omeneşti şi de contexte geo-politice. Asta a fost, poate, şansa despre care vorbeam la început. Nu ştiu ce am învăţat de la durul, corosivul, impertinentul şi sufletistul Isakovski, voi afla cu timpul, atâta cât mi se va da şi mie. Şi cu cât voi afla, cu atât îmi va fi mai penibil să-i accept dispariţia. N-am fost amici de băut, ci de trăit poezia pe pielea noastră. Cine pe lumea asta (şi cu morbul pe care l-am primit) îşi poate dori să aibă mai mult?
foto: Anahit Hayrapetyan
Da. Seamănă un pic cu Petru cel Mare. Dar nu-i de rău, mă gândesc (să ai înfățișarea asta). Dumnezeu să-l odihnească și să-i țină în cea mai îndelungată viață poetică pe cei din via poeziei!
RăspundețiȘtergere