Cu a doua ei carte de poezie, Intracranian, Ligia Pârvulescu devine (după Ciprian Popescu și Ioana Vintilă) cel de-al treilea autor debutat de Casa de Editură Max Blecher care continuă alături de noi – și nu o face oricum, ci printr-un volum intens care confirmă, dacă nu o făcuse deja romanul Translucid, promisiunea conținută în Fluvii de asfalt, despre care Chris Tanasescu (Margento) scria acum opt ani: „(...) până și micile stângăcii inerente unui debut rezonează cu vibrația unui univers ce, deși încă năucit de propriul big bang, își presimte bine imensitatea, și știe că va înghiți multe comete.”
„Despre dragoste numai de bine”, spune undeva Ligia Pârvulescu – așa cum se zice, firește, despre morți numai de bine. Însă în alt poem splendid (ca atâtea altele din Intracranian) spune că „sângele e lumină”. Și exact asta e, într-adevăr, toată cartea asta: o fuziune nucleară între moarte & lumină, între spaima de ceilalți („trec printre ceilalți ca printr-un câmp minat”) & foamea disperată de apropiere, între nevoia de blândețe & conștiința faptului că blândețea e întotdeauna marker-ul & înțelepciunea răniților: oamenii sunt blânzi fiindcă sunt terminați („animale blânde vin de departe cu mecanismele lor încleiate”), cerul e blând fiindcă e lovit („cerul e mare și blând / un animal lovit”). Și, cum toți suntem animale umane rănite, cartea asta ne poate învăța cum să ne facem rănile să devină blândețe. E una dintre cele mai prețioase lecții ale literaturii. Și îi sunt îndatorat Ligiei Pârvulescu fiindcă, prin admirabilul ei document Intracranian, ne învață exact lecția asta.
Radu Vancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu