Poezia în 2014. Ovidiu Nimigean

O. Nimigean, nanabozo

(Cartea Românească, 2014)

Contrariant și ambivalent, titlul celui mai recent volum al lui O. Nimigean, nanabozo (Cartea Românească, 2014) – apărut aproape simultan cu antologia nu-ți garantează nimeni nimic, ce cuprinde integral primele sale cinci cărți de poezie –, dă și o posibilă cheie de interpretare a ultimei isprăvi nimigeniene: din Enciclopedia Canadei aflăm că, pentru triburile aborigene, nanabozo reprezenta o divinitate duală, un trickster pus pe șotii (figurat adesea ca un iepure mare și hâtru), dar și un însuflețitor, creatorul și ordonatorul ciclurilor vieții. Așadar, clovnul și demiurgul într-o singură reprezentare. Nu m-a mirat foarte tare această sugestie pe care o dă Nimigean în titlul cărții: mi se pare că, cel puțin în poezia sa (cele două romane, Mortido și, în special, Rădăcina de bucsau, cu autenticitatea lor „atroce“, sunt printre cele mai complexe și mai bine scrise cărți de proză românească de după 2000), a existat întotdeauna o competiție între tricksterul și meseriașul (din punct de vedere tehnic & formal) provocator care se dovedește în multe rânduri O.N., pe de o parte, și poetul grav, combativ, care pare mereu injectat cu un spirit polemic și recalcitrant, pe de alta. Cine i-a citit publicistica, știe că Nimigean e, pe lângă un excelent prozator și unul dintre cei câțiva poeți debutați în anii '90 ale căror cărți rezistă până azi, și un polemist aprig, cu nerv și cu aplombul unuia care s-ar bate cu lumea-ntreagă pentru adevăr & justețe.
Vâna morală, chiar și când devine umoral și de necombătut, este unul dintre lucrurile pe care le admir cel mai mult la un scriitor capabil să transfere această calitate (sau acest viciu al conștiinței, după cum ar spune cei cu predispoziții cinice) în tot ceea ce scrie. Așadar, Nimigean fiind un irascibil, unul dintre acei „grands nerveux“ din familia lui Baudelaire, a lui Jünger sau Gombrowicz, stăpânește foarte bine și diatriba, și cufundarea în scriitura deodată viscerală și vizionară, în ceea ce Mihaela Ursa numea în prefața la nu-ți garantează nimeni nimic „convingerea că poezia se generează prin luptă“. Cu alte cuvinte, în opinia mea, Nimigean e unul dintre rarii poeți români ce reușesc să împace cultura cu natura (poetică), scriitura corporală și sangvinitatea „zonelor interioare“ cu programul estetic migălos-rafinat sau, mai bine zis, cu organul critic în continuă ebuliție al unui erudit.  

Al șaselea volum al lui O. Nimigean marchează o nouă etapă din evoluția acestui poet în care se amalgamau până acum o conștiință foarte exactă, având tentația permanentă – și, firește, orgolioasă – a tehnicilor și procedeelor discursive stăpânite de un meșteșugar cum rar mai întâlnești în poezia românească de ultimă oră, cu un biografist care macerează (și în textul căruia ard la foc mocnit) pulsiunile care generează forța și prospețimea nealterată a acestei poezii (chiar așa, tratată de unii ca excesiv livrescă, de nu chiar culturală într-un sens pe care un comentator cu 30 de ani mai tânăr, cum este Ștefan Baghiu, o conotează negativ, refuzând să iasă din această percepție strâmtă).

„Cerebralitatea interpretantă“ despre care vorbea M. Ursa se vede cel mai clar în ultima parte din nanabozo, lungul poem fragmentar „Studio cu vedere spre poienița druidică“, deși în prima parte a cărții Nimigean pare mai dispus ca oricând pentru confesivitatea în cheie melancolică, uploadând în poezia sa de ultimă oră o mai mare disponibilitate pentru observația lucrurilor mărunte, a gesturilor și a mișcărilor indicibile. Poeme cu o anumită moleșeală contemplativă, care cheamă ecouri din Robert Frost („lungi călătorii simultane“, „vivaldi“, „aura efemeridelor“, „anotimpuri sau unele dubii în legătură cu efectele dezastruoase ale încălzirii globale“) întâlnesc texte bemolizate ce par desprinse din perioada Rădăcinei de bucsau („șezlong I“, „șezlong II“, „protezele auditive beltone philips“), dar și neașteptate poeme de dragoste și așteptare („forțele de descurajare“, „gz“ și câteva „sms story“ reduse doar la consoane, în spiritul unei comunicări directe, aparent lipsite de orice poeticitate).
Probabil că cea mai provocatoare secțiune a cărții lui Nimigean e deja menționata parte a treia, „Studio cu vedere spre poienița druidică“, lung text programatic în care Nimigean instituie un spațiu de observație a lumii înconjurătoare. În acest poem, atât fantezia (care proiectează tot felul de imagini originale, ba cu totul insolite, chemând ecouri dintr-un fel de hiperrealism tehnologizat, ba cât se poate de realiste, de „mundane”), cât și puterea lui Nimigean de a interpreta realul lucrează la turație maximă. Intens și extrem de angajat – cum ni-l înfățișau și texte mai vechi din această zonă (precum cele din Nicolina Blues), în care îmbină notele de jurnal și poemul în proză –, el explorează câteva direcții care altora le-ar putea părea greu de așezat laolaltă, apărându-ne în ipostaza de ins decis să problematizeze până la ultima suflare („Îți vor sparge ochii. Îți vor muta gura. Te bagi? Sau creezi spații ficționale?”). Astfel, subiectul poetic se obligă să înregistreze și să interpreteze simultan tot ceea ce vine dinspre lume, tocmai pentru a înțelege și descâlci un ghem de tensiuni care se constituie în surse ale depresiei, lehamitei și descumpănirii: „Și, pentru totdeauna, în cea mai ascunsă cămară, în beznă, ca o vită înjunghiată, plânsul”.

Cert e că O. Nimigean rămâne un poet polivalent, capabil oricând să ofere surprize cititorilor care n-au lenevit prea tare, pe care chiar nu-l poți băga, din comoditate, cum mai fac unii, în niciun sertar sau nomenclator restrictiv.

forțele de descurajare

dacă-ai vedea locul
casa cu pereții tot mai crăpați
cu țiglele acoperișului tot mai măcinate
cu trotuarul fisurat și năpădit de buruieni
cu grădina plină de bălării
cu via sălbăticită
cu wc-ul proptit cu un trunchi aproape putred
dacă ai auzi răgetul merilor
când li se rup crengile de bătrânețe
și zumzăitul viespilor
pe fructele în descompunere de sub copaci
dacă te-ai încurca
în iarba-ncâlcită de pe coastă
sau ai privi
împreună cu mine
zidul care se lasă
și ți-ai da seama
că brațele-mi atârnă moi
precum celor care-au zărit năluca
nu cred că mi-ai scrie așa cum îmi scrii:
„nici nu mai știu ce simt
când îmi imaginez mâinile tale pe pielea mea
buzele tale pe inimă“



anotimpuri
sau unele dubii în legătură cu efectele dezastruoase ale încălzirii globale


deci în martie
când am ajuns precipitat la țară
crengile erau negre
abia ieșite din iarnă

a urmat o poveste cu spitale și letargii

le-am văzut scoțând muguri
înverzind dând în floare
crescându-și fructele mici

le-am văzut ca pentru ultima oară

acum în septembrie zăresc pe fereastră
mărul încărcat de mere roșii
părul cu pere verzi, mari cât pumnul

cel puțin din acest punct de vedere
totul pare a fi în ordine



nu știu cum să-ți explic


o rugăciune
ar fi de mare ajutor
numai că nu-i atât de simplu
să spui o rugăciune

adică e simplu
vii cu niște tatăl nostru
cauți prin diverse broșuri
(găsești peste tot
e plin la poartă la mitropolie)
dar eu mă refer la altceva
la o șoaptă ininteligibilă
sau mai bine
la aburul plămânilor smulși
aruncați între urzici pe taluz
sau la cheagurile acestea de sânge
rămase ca un mușchi pe scoarța stejarului
sau la pumnii strânși
care se desfac încet
și se-apropie

nu știu cum să-ți explic