Poezia în 2014. Domnica Drumea

Domnica Drumea, vocea

(Editura Charmides, 2014)

Într-un interviu luat de Svetlana Cârstean cu 14 ani în urmă (și publicat în paginile revistei „Observator cultural”), Mariana Marin spunea: „Am părăsit poemele construite, de respirație largă. Cineva vorbea despre o «bizară simplitate», comentând ceea ce scriu acum. E și nu e simplitate. E un fel de construcție pe spații mai mici, dar e elaborată la sânge și fără să aibă nimic rudimentar.”
M-am gândit la aceste rânduri ale lui Madi citind cartea de anul trecut a Domnicăi Drumea, vocea (Charmides, 2014). Nu am fost un fan al cărții cu care a debutat, în 2003, Domnica. Crize era, cred, o carte mult prea „fracturistă”, cu versuri răscolite, directe, nemediate, trecute parcă dinadins prin toată panoplia de traume, cruzimi față de sine, disperări și „mizerabilisme” – de fapt, răbufniri ale unei sensibilități maladive – ale acelui moment (literar și existențial, deopotrivă).
A doua sa carte, not for sale (2009) mi-a părut mult mai puțin vorbăreață, cu poeme condensate și tăieturi trasate cu precizie, și a impus un discurs care nu mai avea nimic din inflamările teribiliste și din graba din primul volum de a spune totul pe nerăsuflate. Dispăruseră impreciziile și influențele cam prea la vedere ale direcției dominante de la începutul anilor 2000, poetica fracturistă își găsise deja, în discursul ei, un drum propriu.
Însă odată cu vocea, poezia sa pare a fi ajuns într-un punct de maximă concentrare, simplu și necontrafăcut, cu elipse și lucruri nespuse până la capăt, în versuri care produc o intensă senzație de adevăr, de fervoare încapsulată; „intactă / ca o cutie neagră”, vocea din acest volum nu te poate lăsa indiferent, senzațiile de sufocare, panica, deznădejdea și contorsionarea ființei „prin subteranele sufocate de oameni”, vertijul trăirii la limită își găsesc locul într-o plachetă pe care o citești cu senzația de gol în stomac pe care ți-o poate da numai poezia cea mai autentică, care se exprimă printr-o confesivitate minimală, exfoliată de tot ce ar putea fi poză poetică sau încadrare în mode sau convenții literare.

După această cărticică tăioasă și puternică tocmai prin simplitate și prin descoperirea acelor lucruri care te pot ține în picioare în mijlocul torentului, vocea Domnicăi Drumea sună mai bine decât oricând, impunând o prezență singulară în poezia noastră de acum.


Puritate

ziua din care nu vreau să mă ridic
ca dintr-un coșciug de gheață

o să mor cu inima uscată și bătrână
ca a tuturor oamenilor

citesc despre puritate
ea e singura care poate lua orice formă
și tot ea o poate distruge
la fel cum creierul meu
distruge apatic
orice comandă spre mâna
pregătită să mângâie


***

ambiția mea e eșecul

înaintez printre victoriile celorlalți
ca printr-o colonie de meduze

nimic care să mă orbească
și să mă distrugă

programată să bifez doar răspunsurile greșite
întorc spatele
milei și adepților ei

îmi fixez o țintă anonimă
în mișcare

tot mai crudă
și mai deviantă

folosește-mi corpul
suflă aer cald peste mine


***

trăiesc din mila guvernului

inconștientă și frustrată
ca o pasăre de curte

dependentă de stimulente
fizice și mentale

cât de mult suport
o lumină intermitentă

frumusețea placidă a unui peisaj industrial

obsedată de autocontrol
și siguranță
mă transform ireversibil

o să vină cineva și-o să mă dreseze
o să mă învețe să scap mâncarea pe jos