World War Z, jale cu zombi, / și încă o dată / lumea e salvată

Un film parcă ceva mai puțin prost decât lăsa Drăgoi (mai priceput decât mine-n domeniu) să se înțeleagă, cu final ratat, grăbit (are dreptate), dar care arată încă o dată ce mizerie a ajuns industria de film hollywoodiană. Cât este de previzibilă și de încleștată în stereotipiile ultimului (ultimelor) deceniu (decenii). Cât de speriați sunt americanii de sfârșitul civilizației lor (dar asta e de discutat altădată). Mă rog, e un film cu zombies (detest zombiofilia snoabă și pretins autoironică a oricărui hipster cool & fără vreun sens în viață), în care nu se explică nimic în legătură cu cauzele fizice ale transformării morților-vii, în care ăia n-au altă treabă decât să alerge ca o turmă de gnu și să muște oameni ca să împrăștie infecția, nu să se și hrănească și ei cumva, cu un moment haios care probabil a scăpat neobservat (secvența în care personajul episodic jucat destul de hazliu de David Morse povestește cum celor 23 de milioane de nord-coreeni li s-au scos dinții ca să nu poată transmite turbarea zombiapocaliptică), cu o imensă cantitate de neverosimil – Brad Pitt supraviețuiește până și prăbușirii avionului bieților bieloruși, zidul monumental al Ierusalimului asediat e păzit de vreo doi soldați pierduți care se uită unul la altul ca Ițik la Ștrul etc. – și cu (din câte înțeleg) fușerirea romanului foarte reușit al lui Max Brooks, pe care-mi propun să-l citesc. Dar dacă mă gândesc la cum e făcut Children of Men, de exemplu (costuri de producție: 76 de milioane de dolari) față de World War Z (în jur de 225 de milioane de dolari), la imagine, coloană sonoră, tensiune și performanță actoricească, mă apucă mila. Brad Pitt e Brad Pitt, n-ai ce-i face, dar cred că pe undeva îi crapă și lui obrazul de rușine după ce a jucat acum 18 ani într-un film ca Twelve Monkeys. Na, Vlade, că mai scriu și despre filme SF/apocaliptice, dacă tot a fost asta una din pasiunile mele de căpătâi.