Resursele interioare ale lui Gelu Diaconu

Am scris la începutul anului câteva cuvinte despre resurse interioare (Ed. Marineasa, 2012) și sper în continuare că această carte va avea în cele din urmă parte de ceva mai multă atenție, nu din partea establishment-ului, care se rostogolește la vale, ci măcar dinspre cititorii de poezie onești și pasionați (știu că sunt câțiva – destui) care mai intră pe blogul ăsta, așa că iată câte ceva în plus despre volumul lui Gelu (din următorul număr, al doilea, al revistei Zona nouă, care a-nceput excelent – o puteți comanda aici).

Mă bucură revenirea unuia dintre cei mai discreți poeți de azi, Gelu Diaconu, al cărui volum de versuri, resurse interioare (Ed. Marineasa, 2012) confirmă nezgomotos debutul cu Antipoeme (Ed. Vinea, 2008), prin care impunea un discurs ale cărui principale calități (pesimism, melancolii urbane, descrieri bine dozate într-un decor auster) se păstrează și se adâncesc într-una dintre cele mai autentice și mai rezonante plachete ale anului trecut. La 50 de ani, Gelu Diaconu este un poet pe care îți vine greu să-l prezinți folosind obișnuitele etichetele aplicate autorilor din linia biografistă – poemele sale nu se sprijină pe o personalizare de suprafață a acestui tip de poezie care a devenit cel mai adesea, după 80-ism, o manieră cu posibilități restrânse de evoluție. Discursul sceptic-interiorizat al lui Diaconu convinge și emoționează, nostalgia și deziluziile înregistrate fără patetism trec dintr-un poem în altul cu naturalețe, conturând profilul unui poet care se ferește cât trebuie de locvacitate și nu-și obligă cititorul să-l creadă sau să-i crediteze în orb fandaxiile, nu-l șantajează emoțional, ci îl ia alături într-o aventură interioară, având de partea sa o expresie limpede ce convertește propria experiență depresivă în sursa unei puteri calme și tonifiante.