Extazele lui Marius Conkan

 Marius Conkan a debutat foarte devreme cu Soporia (Ed. Vinea, 2009), carte în care am recunoscut o serie de influențe și de modele încă neasimilate pe de-a întregul, dar care arăta un potențial imagistic și expresiv de amploare. După Ținutul celălalt (Cartea Românească, 2011), poem-roman ambițios și proteic – singular în contextul literar de la noi – scris împreună cu Ruxandra Cesereanu, Conkan a publicat anul trecut un volum nou ce reprezintă, pentru mine, o adevărată confirmare. Extazul Sfântului Markon (Tracus Arte, 2012) este o carte cu mize mari și cu o realizare pe măsură – volumul e traversat de la un capăt la celălalt de un suflu torențial și mizează, ca la manieriștii de substanță și la poeții vizionari, pe intoxicantul imagine, impunând o dublă provocare. Pe de o parte, Conkan instrumentează o tradiție poetică ce își are rădăcinile în textele marilor halucinați și mistici (mergând până la exuberanța și exploziile de vitalitate ale beatnicilor), executând cu fler și inteligență cam toate postúrile pe care le asociem discursului profetic și imersiunii în oracular și în convulsiv. Pe de altă parte, recunosc într-un volum precum Extazul Sfântului Markon acea enargeia vizionară, superbia și lipsa de măsură a unui poet ce nu poate concepe scrisul decât ca pe un dat sau o maledicție – iar asta poate însemna, mai cu seamă la un poet atât de tânăr, o declarație de război față de poezia leneșă, lejeră, ironică doar din considerente de „modă” și receptare imediată... Jubilația și intensitățile găsite într-o astfel de carte nu sunt la îndemâna multora, dar trebuie să admitem că toate marile calități ale unui asemenea fel de a concepe și de a produce poezia pot deveni la un moment dat și principalele piedici (mesaj unidirecționat, încredere semeață într-un eu suveran și maximalist, pathos dezlănțuit) pe care le are de depășit mai departe, fiindcă, dacă nu ești William Blake, e greu să continui multă vreme în acest fel: „Când sângele s-a prăbuşit, / organele zornăiau ca nişte capsule de mac. / În trupul cosmic e linişte: / inima s-a ghemuit într-o pitică roşie şi s-a izbit de soare, / ficatul a înţepenit între saturn şi pluto, / plămânii s-au topit în materia unei găuri negre / şi trăiesc istoriile posibile ale fumului de ţigară, / creierul călătoreşte prefăcut în cometă dincolo de universul văzut. / În trupul cosmic e o linişte asemănătoare morţii, dar nu e moartea, / oameni închipuiţi şi stele închipuite / şi fabricarea nopţii într-o capsulă de mac. / Tot ce miroşi cu nările unui buldog se revarsă în acest trup, / tot ce distrugi cu palmele unui brutar se revarsă în acest trup, / tot ce omori în cadavrul de lux pe care îl încălzeşti cu lupa / şi nu simţi nimic, şi popicele se rostogolesc, / şi noaptea care urmează nopţii împinge o bilă uriaşă. / Eu nu sunt altul, eu nu sunt noi, eu vorbesc doar despre trupul în cangrenă / pe care nu-l bandajez, ci-l las să molipsească alte trupuri / în nesfârşitul dig dintre noaptea de-aici şi cealaltă noapte (...)” (Holy Hole)