I
Au îmbătrânit Le Grand
Professeur, Visătorul,
Regina de Pică și Măcelarul-cel-blând,
favoriții muzelor și ai
birtașilor din
Alexandria și din Taipei
dinainte de prăbușirea drahmei
și de sinuciderea surorilor Trung.
Inimi zbârcite de poeți fataliști,
de urmași de robi și chivuțe
peste care a plouat cu viziuni și
manii –
ăia care sapă o viață întreagă
excavând camioane întregi de
lignit,
munți de vorbe restituite
limbariței colective
fără grija de a nu perturba somnul
statuilor uleioase,
și pe deasupra cu o răsplată de
râsul curcilor.
Fiecare dintre ei a tras din greu
la forja expresiei
și totuși gelozia le-a întunecat
adeseori mințile, i-a făcut
nemiloși și fragili,
porțelanuri cu fantezii violente.
Săvârșim până și-n scris toate
silniciile
posibile
și ne mirăm că mai suntem
(crezuți).
Șubrezitoare invazii de
realitate,
când se știe că ar trebui să te
ferești
de autosabotarea constantă a
celui
obsedat de limitele propriei
ficțiuni.
Naufragiații visează la nava
salvatoare, dar
de fapt nu ar
mai pleca nicăieri –
cine îi poate învinui
cu atâtea ciozvârte de aripi
vândute drept
aparate de zbor pentru cei spetiți?
Dar piruetele memorabile se fac
numai
pe marginea prăpastiei –
am învățat-o
de la
cei mai sclipitori morți în
floarea vârstei:
poate o să-i reîntâlnesc pe plaja
de la 2 mai
jucând table și bârfindu-i tandru
pe toți puștii ăștia care
cred că
literatura începe cu ei.
Și eu am crezut că-ncepe cu mine,
îți închipui ceva mai caraghios
de atât?
Mușețel, lavandă și
floarea-soarelui,
în lanurile acestea se coace
răbdarea
de a locui o singurătate macerată de
năluciri,
și peste paginile trecute prin
foc
un ochi pare că se deschide
ca repede să se
închidă la loc.
II
să-i asculți
respirația
șuierătoare,
întretăiată,
să te temi și să speri,
să dormi
iepurește, poate
chiar să te rogi
deși n-ai învățat
pâna la vârsta asta
vorbele nimerite,
să încerci să
risipești frânturile
de cuvinte picurate
în beznă
să aprinzi lumina și
mâna
pusă streașină la
ochi să acopere
ce nici în noaptea
celei mai precoce
odrasle nu se poate
ascunde
plâns, chiar țipăt,
spin strecurat în
nodurile unei tăceri
dorite
ca altădată sexul,
puterea
asupra altuia,
altoiul ăsta care
îți poruncește cu
vocea ta,
uneori prea târziu,
alteori
nesperat de devreme,
ce
va urma, ceea ce a
fost
și nu va mai fi, de
acolo s-au sustras
deja rănile care pot
încolți
și toți cei care pe
furate-am dormit
și cei pe care în
defileurile
presărate cu tot
soiul de-nchipuiri
somnul ne-a secerat
ne vom scula, vom
pândi
cu inima cât un
purice răsuflarea,
pulsul corpului micuț
de lângă noi
și de îndată vom ști.
III
cine îmbătrânește cu noi
îmbătrânește
împotriva noastră
și cine a murit prea devreme
tot împotriva
noastr-a murit
„ia uneltele din copârșeu
și-ntoarce mortul
cu gura în jos” –
dar ce ne facem cu pletora asta
de vii cărora
totul li se
cuvine?
ce să-nțeleg din toate
parastasele și prohodurile care
se
îndesesc în mine ca disperarea
de a fi tată, ca disfagia, ca
blocajele pe care le credeam
acum zece ani tot ce
poate să fie mai rău? poezia s-a
retras în nișele antrenatei
răbdări
sau toți țăcăniții
înghesuiți în mine
știu mai mult, dar n-ar împărtăși
nici de-ai
dracului?
eu am vrut să
împărtășesc totul cu orișicine,
o să mă mut de mâine pe instagram
unde nu-i
nici întristare nici suspin
ci peregrinare fără sfârșit de
imagini din care se-ngrașă
ca o turmă
de porci nesățiosul ego.
unde ești tu pocitanie care-n
parcul cu buruieni
crescute de-a valma
rânjind mi-ai prevestit printre
leagăne și învârtitori gârbovite
o viață în divorț cu realul?
unde ești grădină ocrotitoare,
unde e scrisul compulsiv
care ar
fi trebuit să
justifice totul?
nel mezzo del cammin mi se părea că n-am
cum să duc,
ani buni mai târziu, când pricep
în sfârșit că rasa mea a
dereglat termostatul,
îmi vine să plâng în pumni pentru
toți copiii ăștia pe care
nu am cum să-i
salvez.
cine îmbătrânește cu noi
îmbătrânește
împotriva noastră
și cine a murit prea devreme
tot împotriva
noastr-a murit –
străbunica descânta de deochi, de
spăriet, de strâns,
de frigări, de cârtiță, de bubă neagră,
de plânsori și de
soare-în-cap, versurile mele nu ascund și nu vindecă
de
nimic. biografie, munci și zile,
văgăuni abandonate de zeu –
și eu, în nopți ca asta,
dac-oi fi știut vreodată
mai
bine,
după atâtea cacealmale, evaziuni,
pretinse destinderi,
chiar nu mai știu.
IV
„How can I save my little boy
From Oppenheimer's deadly toy?”
(Sting, 1985)
sunt diverse condiționări
(așa învățasem în școală)
care ne aduc în același loc
indiferent de ocoluri
ultimul autobuz tocmai a demarat
suntem iar singuri cu noi înșine
plătim scump pentru cine știe ce
ticăloșie atavică
până începe războiul și ne găsim
un ideal
cât un bob de mazăre
cât o lăsare la vatră cu un
glonte-ntre ochi
memoria gastrică a tuturor
circumstanțelor prin care a
trebuit să trec
mi-a permis să scriu despre
poezie și adevăr
în câteva perioade cu droguri
proaste
dragoste pe sponci confuzie
acum sunt vremuri cu sacrilegii,
maternități
bombardate și nesfârșită minciună
la care dumnezeul nostru mare și
bun
se uită toropit
și mai bagă o fisă
