luni, 30 mai 2016

Poesis internațional 17 (1/2016)



Numărul 17, primul pe 2016 al revistei, trece hotărât, pentru prima oară de când Poesis internațional” apare, de 200 de pagini. Nu-i o mare diferență față de celelalte patru numere ale celei de-a doua serii, începută cu fix doi ani în urmă (acestea gravitau în jurul a 180 de pagini), însă e depășit astfel, cel puțin din punctul meu de vedere, un fel de prag psihologic”.
Explicațiile sunt simple. Prima e că Poesis internațional” a fost de la început  adică din 2010, când era concepută și tipărită la Satu Mare și apărea de patru ori pe an  o revistă robustă, de 140-150 de pagini doldora de literatură din toată lumea. A devenit destul de repede evident că fiecare apariție a acestei publicații face, prin contribuțiile atât de variate și de numeroase de care beneficiază, cât o carte în toată regula. E, de altfel, o observație pe care au făcut-o în anii aceștia destui cititori și colaboratori – ce facem noi sunt de fapt niște antologii bianuale, iar odată cu trecerea, în 2014, de la o apariție trimestrială la una semestrială, am fost forțați să concentrăm și mai mult materialul pe care-l avem la dispoziție (grupajele de poezie, cronicile, eseurile critice, interviurile, proza) pentru a nu coborî sub nivelul pe care-l impusesem. Totodată, primim atât de multe propuneri de a publica texte & grupaje excepționale, din partea celor mai buni și mai conectați poeți, traducători, critici și eseiști activi, care știu că Poesis internațional” este cel mai solid și mai coerent proiect din publicistica noastră de azi (firește, în special pe poezie), încât nu ne putem refuza plăcerea de a-i aduce la un loc pe toți acești autori în paginile revistei.
Am menționat în mai multe ocazii reviste europene și americane pe care le-am citit mereu cu entuziasm și din care am avut ce învăța, așa încât construcția care este Poesis internațional” păstrează în diverse grade ceva din spiritul și arhitectura de profunzime a acestor etaloane. Spre exemplu, păstrez o admirație constantă pentru revista new-yorkeză Parnassus: Poetry in Review”, fondată în 1973. Țin chiar acum lângă mine volumul care celebra 25 de ani de la apariție – un număr dublu de peste 600 de pagini în care semnau câteva zeci de poeți, eseiști și traducători de mare prestigiu, de la Seamus Heaney, Sándor Kányádi și Paul Celan la Umberto Saba, Marjorie Perloff și Mahmoud Darwish. În cuvântul de introducere al editorului, lăudabilul Herbert Leibowitz, astăzi octogenar, sublinia printre altele două lucruri pe care le găsesc importante: mai întâi, încăpățânarea lui Leibowitz de a susține, vreme de un sfert de secol, ideea că poetry criticism is an art”, presupunând astfel din partea criticului nu doar erudiție, dar și calități stilistice, scepticism, o intuiție bine articulată și puterea de a nu se lăsa intimidat de reputația unui poet, oricât de bine cotat la bursa zilei. În al doilea rând, plângându-se nu doar de declinul criticii neacademice, ci și de scăderea interesului (sau a curiozității) poeților americani, după anii '60, față de poezia din alte culturi și spații lingvistice, Leibowitz formula de fapt un argument pro domo, de vreme ce Parnassus” a continuat să urmărească mai departe exact aceste deziderate.
Vestea bună, în ce ne privește, e că trăim, citim și scriem (obligatoriu în ordinea aceasta) într-o cultură mică în care poeții sunt obligați să rămână atenți la ce se întâmplă în alte părți, cunosc limbi străine și traduc cu pasiune și entuziasm, scriu despre autori din epoci și literaturi mai apropiate sau mai îndepărtate, iar această prosperitate spirituală (însemnând dialog continuu, surse de hrană diversificate și îndrăzneală exploratoare) e acel lucru pe care Poesis internațional” îl încurajează și întreține în continuare.


Cuprins:
Portret: Caius Dobrescu
Poezie de Christopher Merrill (traducere de Ioana Ieronim); Radu Andriescu; Anda Amir (traducere de Costel Onofraș); Paul Celan (traducere de George State); Marius Oprea; Vintilă Ivănceanu (traducere de Daniela Micu); Erika Martínez (traducere de Anastasia Gavrilovici și Elena Borrás García); Cosmin Perţa; Diana Manole; Edward Hirsch (traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu); István Domonkos (traducere de Andrei Dósa); Mugur Grosu; Srđan Gagić (traducere de Goran Čolakhodžić); Sam Riviere (traducere de Vlad Pojoga); Mihók Tamás; Andriy Lyubka (traducere de Dumitru Crudu); Anca Pârvulescu; Mircea Andrei Florea; Alice Prajzentová (traducere de Mircea Dan Duță); Andrei Zbîrnea
* Teme: Ruxandra Cesereanu, Teodora Coman, Ștefan Baghiu, Medeea Iancu și Anastasia Gavrilovici scriu despre Subpoezie. Opere complete, de Angela Marinescu
EseuriBogdan-Alexandru Stănescu (despre Delmore Schwartz); Gabriel H. Decuble (despre Franz Hodjak); Daniela Luca (despre Max Blecher).
Cronici: Marius Conkan (despre Dumitru Crudu); Rita Chirian (despre Nora Iuga); Graţiela Benga (despre Teodor Dună); Dan-Liviu Boeriu și Laurențiu Malomfălean (despre T.S. Khasis); Alex Ciorogar (despre Ștefan Manasia)
Proză de José Cardona López (traducere de Rodica Grigore); Paul van Ostaijen (traducere de Jan H. Mysjkin și Doina Ioanid)
Prezențe. Poeți români în traduceri străineMircea Cărtărescu, Il poema dell’acquaio; Marta Petreu, L’Apocalisse secondo Marta. Poesie 1981-2014; Elena Vlădăreanu, spazio privato; Svetlana Cârstean & Athena Farrokhzad, Trado; Radu Vancu, Hajnali négy. Otthonos énekek; Dan Ciupureanu, Les jeux paralympiques
InterviuriMarius Surleac în dialog cu Marc Vincenz; Diana Marincu în dialog cu Dan Mihălţianu

vineri, 27 mai 2016

Institutul Blecher 130




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 29 mai 2016, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu scriitorii Radu Niciporuc și Marko Pogačar.

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj dintr-o familie de români și ucraineni. A absolvit Facultatea de Electrotehnică, apoi a ajuns inginer în Flota de pescuit oceanic. A cutreierat lumea în lung și-n lat, iar după 1990 a lucrat pentru companii de navigație occidentale. A tradus în românește cărți de Ramón Gómez de la Serna, Julio Cortázar, Isabel Allende și Eduardo Mendoza. A publicat volumul de proză scurtă Pascal desenează corăbii (2016), una dintre cele mai îndrăgite și mai comentate cărți apărute recent.

Marko Pogačar s-a născut în fosta Iugoslavie, la Split. Poet, eseist și critic literar croat, Pogačar a absolvit Literatură Comparată și Istorie la Facultatea de Filosofie din Zagreb. A debutat în 2006 cu volumul Pijavice nad Santa Cruzom, urmat un an mai târziu de Poslanice običnim ljudima și apoi de alte volume de poezie, ficțiune și non-ficțiune. Ediții din poezia sa au apărut în Austria (An die verlorenen Hälften, 2010; Schwarzes Land, 2015); Serbia (Portret s britvama, 2010; Crna pokrajina, 2013); Catalunia (Cada oliva és un estel fos, 2010); Macedonia (Predmeti, 2012); Slovenia (Predmeti, 2014); Spania (La región negra, 2014) și România (Ținutul negru, 2015).

Întâlnire moderată de Claudiu Komartin și Tiberiu Neacșu.

joi, 26 mai 2016

„Ținutul negru”, de Marko Pogačar


Marko Pogačar, Ținutul negru (Ed. Tracus Arte, 2015)
traducere de Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić

     Îl știu pe Marko de aproape șapte ani, când am fost împreună în proiectul Word Express, destinația finală a acelei călătorii fiind Istanbul, unde ajungeam pentru prima dată. Am ținut legătura, ne-am citit în traducerile pe care le aveam la îndemână (mai întâi doar în engleză, apoi, mai recent, eu am fost tradus în sârbă/croată, iar el în română), am păstrat o corespondență care s-a cam răzlețit într-o vreme și ne-am regăsit prin diferite părți ale Europei (Zagreb, Belgrad, București și, cel mai recent, la Viena).
     Pogačar apare pentru prima oară în românește la Tracus Arte cu volumul Ținutul negru, scos cam pe ascuns acum un an, în traducerea lui Adrian Oproiu și a lui Goran Čolakhodžić. Cartea a apărut mai întâi în croată în 2013, iar între timp ediții ale ei au fost publicate în Serbia, Spania, Austria și România. Volumul verifică o parte dintre observațiile entuziaste făcute în legătură cu poezia lui M.P., care are un acut simț pentru realitatea imediată, o poezie angajată într-un mod subtil, dar puternic, ale cărei contururi amintesc uneori de bizareriile (y compris absurdul) pline de farmec ale lui Šalamun, alteori de exactitatea și spiritul pătrunzător tipice lui Novica Tadić.
    Istoria e un personaj constant, definitoriu al acestei poezii, iar lapidaritatea unor versuri-sentință care ți se fixează-n memorie se combină excelent cu umorul negru, corosiv și cu o priză la real care se vede uneori cel mai bine în desfășurările pe orizontală ale unor poeme excelent orchestrate. Oriîncotro ar lua-o, poezia aceasta are un sens etic. O poftă nebună de a ricana. O răfuială cu regulile. Cu limita. Cu Dumnezeu.
     Marko Pogačar e un poet cu forță expresivă și exactitate. Reușește aproape în fiecare poem să fie ori intens și frapant până la scandalos (nu uit că provine dintr-o cultură catolică burgheză și meridională), ori sumbru și inteligent, ori mixează toate aceste calități în niște precipitate poetice cu care nu-i de joacă.



Duminică, după-amiază devreme


Îndes noaptea într-un e-mail hain
și-l trimit la tot poporul.
totuși pentru o poezie trebuie mai mult;
e prea ușor să pleci doar așa.
trebuie, de exemplu,
să spui: e duminică, după-amiaza devreme
băieții strigă undeva
pentru că echipa lor a câștigat,
vara și-a julit genunchii, și-a ridicat părul,
ceea ce se vede mai ales la fete.
să spui să pleci, să te îmbulzești în sine
un bulgăre de caimac bătut în cer,
în timp ce cuvintele sub masă sunt chircite
ca niște labe, mirosurile ude și groase,
șoarecii sufletului. mai mult. totuși trebuie
mai mult. și intru în poezie brusc
ca pula în micul Iisus:
e o duminică fierbinte, după-amiaza devreme
iar oamenii înnebuniți de lumină așteaptă
dimineața să deschidă poșta.



Lacul (13)


Frica e un înger minor,
un mic Goebbels care a murit în somn. malurile
mele au fost odată un bulevard lung și delicat, o înțepătură
rotundă în șoldul lui Dumnezeu. acest ghem
de bărbi și de ordine e dintotdeauna dușmanul lacului.
o dată ghemul a urcat pe lac ca într-o pădure nocturnă
și de acolo a mârâit dureros & înzăpezit. pot spune
cu siguranță că urăște lacul.

odată cu venirea apei toate animalele rapide
și înțelepte au dispărut, iar cele încete și neghioabe au rămas
cum sunt. m-am ridicat până la punctul în care
întoarcerea a fost ceea ce este: o potecă tomnatică pentru orbi.
apoi am stat speriat și gol
în mine însumi ca într-o oglindă strâmtă, am văzut
cum deodată se lasă ceva pe mine, o voce
părăsită; un corp care lipsește.

tot ceea ce lacul a văzut acolo se culcase cu
niște câini periculoși. să spunem așa: avea
o depresie doar atât cât e necesar, un exces de adâncime și toată această apă.
acum să presupunem că totul este fals. acolo
se desfășoară un picnic uscat și plăcut. e multă băutură și muzică și mult dumnezeu
dar lacul sare de pe pod. în el o cădere mută și liberă,
sub el fundul, letargic și nesfârșit, ca Parlamentul croat. peisajul
îndoaie capetele animalelor la pământ. rădăcinile putrezesc în continuare.



Revoluția permanentă a limbajului poeziei de dragoste. Troțchiștilor obosiți


Cum să scrii, în anul 2007, poezie de dragoste?
vremea asta-i groasă de iubire.

toți, adică, ne iubesc moderat.
teoria vorbește despre totala absență a mișcării.

piața spune: dacă vorbești despre iubire,
vorbești despre dumnezeu, sau viceversa.

Pogačar gândește: totul este dumnezeu = dumnezeu este nimicul.
bombardier preaplin de înțeles periculos.

dar undeva în colțișorul acelei iubiri, când o împingi la zid,
ceva crește fără de rest.

rezervația luării și a dării.
și în ea baobabul prin a cărui coroană urci la cer.

în cele din urmă știi: cel mai teribil lucru în afara fascismului
este fascismul moderat.


Marko Pogačar

miercuri, 25 mai 2016

Maeștrii unei arte muribunde



Ochi umflați, poeme de dimineață
în care păsările sunt gureșe și lascive și așteaptă
la geam semnul de slăbiciune,
când brocartul plesnește de pe fotolii
ca de pe un contabil burtos. Reziduuri, ochi plânși,
bani găuriți
prin care nu mai vrea să privească decât un
scrântit
care își urăște chipul și nu știe nimic despre
Jdanov.

Un eu mai stilat n-ar vinde
gogoșile astea, dar dacă tot sunteți aici
puteți cel puțin să arătați puțină-nțelegere.
Nu tu delir, nu tu sânge împotmolit în artere,
nu tu disonanță cognitivă,
doar o ureche clăpăugă pe care îți vine s-o smulgi
de pe căpățâna asta care nu promitea
mai nimic.

Tu știi că dacă taci scrântitul va scrie ceva –
chiar nu te deranjează? Îl lași? Ce ciudat, alții
l-ar lovi peste mâini până i le-ar face
harcea-parcea. Nenorocitu
oricum are dinții stricați, labele mereu înghețate și
fizionomia unui motan desfrânat. Știm amândoi

că totul s-a terminat că învățătura
pentru care am acceptat să fim misionari (și pe care
ăsta, caricatura, neghiobul, înc-o
fetișizează) e o minciună. – Băi, ești surd? N-ai auzit
ce s-a stabilit? Oficiul s-a-nchis, trebuie
să ne apucăm de-altceva!

Nimic. Nici nu vrea să audă, umblă ca somnambulul
aude voci, scoate bolboroselile alea
îngrozitoare.
Ce ne vom face cu el?

Eu zic să-i scurtăm agonia
și te rog stinge tu lumina când ieși.

marți, 24 mai 2016

Poemul săptămânii (42). Călin Angelescu


Era anul 2002 când am citit pe ultima pagină a suplimentului săptămânal Ziua literară” despre dispariția lui Călin Angelescu, materialul fiind însoțit de un text al lui Petru Creția și de câteva poeme din volumul pe care C.A. îl tot pregătea și care avea să apară la două zile după moartea sa (Bătrânețe fără tinerețe și moarte fără de viață). Am ales pentru rubrica poemul săptămânii anume textul ce dă titlul celui de-al doilea volum al lui Angelescu, Vârsta politică (1994). Mi-ar plăcea să organizăm o întâlnire (poate în martie viitor, când ar fi împlinit 60 de ani) în memoria acestui poet uitat, cu cele trei cărți ale sale pe masă, și cu poveștile unora dintre cei care l-au cunoscut și i-au fost apropiați (Eugen Suciu, Florin Iaru, Lucian Vasilescu, Paul Vinicius).


Călin Angelescu (1957-2002) se naște și își petrece copilăria la Ploiești, apoi urmează studii de Politehnică la București. Implicat în evenimentele din 21 decembrie 1989, la baricada ridicată la Intercontinental. Debutează după căderea regimului comunist, cu Natură moartă cu accesorii (1990), iar un an mai târziu emigrează în Olanda. În 1994 scoate Vârsta politică, în care sunt depășite ingenuitățile debutului și se face simțită vocea unui poet matur, deopotrivă tandră și angajată. Se retrage la Cârlibaba, în județul Suceava, înainte de a muri, la doar 45 de ani. Nu mai apucă să-și vadă publicat ultimul volum de poezie, Bătrânețe fără tinerețe și moarte fără de viață, care apare la Editura Muzeului Literaturii Române, în 2002.


Vârsta politică


Aici iepurele, aici molia, aici cufundacul,
partea cu oase a meduzei e ieri,
dar tu ce mai faci?
Uite peste marea grămadă de ape – vechile mări,
pistilul corăbiei,
uite şi uite farul depărtat al ţărânei
e coasta, e dorul, e nesiguranţa piciorului, e azi,
dar tu, tu ce mai faci?
Băieţii cruzi se trezesc dimineţile în râuri de lapte,
fetele tinere se trezesc dimineaţa în cascade de sânge
aici marile taine, aici frumuseţea, aici îndelungul
cu farduri şi veşmânt de bumbac,
dar tu, spune-mi, tu ce mai faci?
Vine desigur o zi când înţelegerea şi iertarea se despart
vine desigur o vreme a oaselor de ceară,
a verdelui brotac jupuit de pe cer,
vine,
dar, spune-mi tu, tu mortule tânăr, tu care ne-ai dat o vârstă politică,
tu ce mai faci?


din volumul Vârsta politică (1994)

sâmbătă, 21 mai 2016

Diseară, la Ruse


Nu vă speriați, nici eu nu înțeleg decât cuvinte răzlețe, în esență zice că în seara asta, de Noaptea Muzeelor și a Galeriilor, voi fi la Ruse, unde vom lansa Bdin, urmat de Poeme americane a lui Ivan Hristov și împreună vom face tot felul de zgomote, începând de la 23.30, la Muzeul Regional de Istorie (unul dintre cele mai frumoase din Bulgaria, situat, din câte am citit, în Palatul Battenberg).


joi, 19 mai 2016

FIPB VII, DADA 100 & Institutul Blecher


Ieri a-nceput Festivalul Internațional de Poezie București (pornit în urmă cu șapte ani ca Târgul Național al Cărții de Poezie), care a crescut constant, din 2011 aduce și câțiva poeți străini, iar anul ăsta a avut o desfășurare de forțe foarte ambițioasă. Pe lângă recitalurile poeților români invitați (ieri a fost unul la Green Hours, sâmbătă va avea loc tradiționalul Maraton de poezie din Noaptea Muzeelor), organizatorii FIPB au adus la București autori din vreo 20 de țări (lectura celor mai mulți a avut loc azi la BCU), începând cu vedeta programului, sud-coreeanul Ko Un. Mai multe detalii aici.

Treaba mea în ediția de anul ăsta e să prezint și să particip la evenimentul DADA 100, mâine la teatrul Excelsior (str. Academiei, nr. 28, București, la 3 minute de Universitate), alături de Tomomi Adachi (Japonia), Jaap Blonk (Olanda), Jöel Hubaut (Franța), Angelika Meyer (Germania), Enzo Minarelli (Italia) și Hannah Silva (Marea Britanie). Va fi un show de două ore de poezie sonoră, simultană, experimentală și de avangardă” (așa cum scrie în prezentarea evenimentului), iar pentru a vedea ce înseamnă asta va trebui să veniți de la 19.30 la Excelsior.


Iar duminică seara, Institutul Blecher, ediția 129, va încheia, la Tramvaiul 26, festivalul, cu șase poeți tineri (Marius Aldea, Ivona Catană, Mircea Andrei Florea, Anastasia Gavrilovici, Alexandra M. Păun și Horia Șerban) și un special guest star din Statele Unite, poeta Peg Boyers.