În biletul găsit printre haine...

În biletul găsit printre haine când despachetam în camera de hotel din Sultanahmet, după o călătorie plictisitoare și incomodă în care mă tot înghiontise în piept ultima noastră îmbrățisare, silită și-ntârziată, pe hârtia smulsă în grabă din agendă și mototolită ca tot ce mai simțeam unul pentru celălalt îmi scriai că nu mă mai recunoști și că te simți îngrozitor de singură, ca un extraterestru care nu reușește să fie-nțeles nici măcar de cine îl așteptase cu sufletul la gură. O zi mai târziu am aflat despre diagnosticul cuiva cu care trăisem întâmplări tare ciudate printre frunzele unui alt anotimp și am știut că totul se terminase și m-am gândit că poate ei chiar sunt aici (cum repeta foarte convins un personaj dintr-un film care-mi înfrigurase adolescența), și nu pot să înțeleagă de ce, ori de câte ori încearcă să inițieze un dialog cu oamenii, noi ne îmbolnăvim cumplit, și cât de singuri și de neputincioși îi face să se simtă absența noastră, dialogul întrerupt în clipa când orice vorbire străină începe să-i cangreneze celuilalt țesuturile, să îl consume pe dinăuntru, ca orice se termină înainte să fi-nceput – și doar pentru că nu se poate rosti.