am capul vălurit și
inima-mi vâslește-n sens contrar.
ieri noapte am visat
un dumnezeu cu cheiță,
pierdut printre
ruinele de la caliacra.
grupuri de turiști asiatici
treceau pe lângă el,
ba chiar și prin el, fără
să-l bage de seamă.
era, ce-i drept, un
dumnezeu mititel,
neglijabil,
aproape o stârpitură
și zeci de orci albe
se izbeau cu putere de diguri,
punându-i la
încercare încremenirea.
rele. zeflemitoare.
îngrășate peste măsură.
(ce căutau orcile alea
în marea cea mai puțin înzestrată
pentru imanență? ce
căutam eu acolo,
în ora senilă a
înserării, când nimeni nu mai are putere
decât să urmărească valurile
îndoliat și filial?)
chipul mi s-a
desprins de corp, a plutit ațipit
și s-a lipit de
cheiță, ca o-nvelitoare murdară și hărtănită
pentru vremurile în
care oamenii mai simt
doar cu ceafa.
m-am trezit cu
urechile țiuindu-mi
și cu gândul să merg
de îndată și să-l iau de acolo
pe dumnezeul cel
singur și pricăjit,
să-i întorc cheița
sau poate să îl
ascund de toți și de toate,
în sertarul în care
tata își ținea cureaua
și decorațiile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu