marți, 25 septembrie 2018

Radu Andriescu, „Jedi de provincie”


          Jedi de provincie este al zecelea volum de poezie al lui Radu Andriescu și închide o trilogie pe care Casa de Editură Max Blecher a scos-o în trei ani consecutivi. Un pariu nu tocmai simplu pentru o editură care editează în medie douăsprezece cărți pe an (și condusă de cineva care nu a văzut până acum cu ochi buni publicarea de noi titluri pe principiul „anul și cârlanul”) și destul de riscantă pentru autorul însuși, care nu a fost nici extrem de reținut, dar nici peste măsură de productiv, de la debutul său din 1992 cu Oglinda la zid.
          Totul a început în 2016 cu un volum despre care s-a scris mult și sărbătorește (au făcut-o Bogdan Crețu, Octavian Soviany, O. Nimigean, Teodora Coman, Ștefan Manasia, Adrian Jicu, Paul Mihalache, Ioan Șerbu, Andrei C. Șerban, Cătălin-Mihai Ștefan și alții care poate că îmi scapă acum): Când nu mai e aer (Casa de Editură Max Blecher, 2016) a fost premiat la Festivalul Național „George Bacovia” de la Bacău și la București, unde a luat râvnitul Premiu pentru poezie al revistei „Observator cultural”. În 2016, discutând cu Radu, am aflat (ceea ce bănuiam deja urmărindu-i primele variante ale poemelor postate pe facebook) că scrie cu spor și că are în cap un proiect ce cuprinde trei cărți care să poată fi citite și separat, dar și în continuitate. Ideea tripticului mi-a plăcut și m-am angajat că vom publica în 2017 a doua parte a construcției începute cu falsul epos familial al Anei, Marianei și al mamei lor, personajele care, împreună cu un straniu și neliniștitor „om gri” ce se insinuează în viața lor, străbat Când nu mai e aer.
          Anul trecut a ieșit Gerul dintre ei, carte superioară în unele privințe celei din 2016, dar care a fost receptată, cum era de așteptat, mai precaut  în sensul că s-a scris despre ea mai puțin, ceea ce era oarecum previzibil după explozia de entuziasm din anul anterior. Sigur, cartea a avut parte de comentarii și interpretări de finețe (de la V. Leac, care a redactat cartea și a scris recomandarea de ultimă copertă, până la Grigore Chiper) și nu mă-ndoiesc că și-a găsit drumul către cititori – cel puțin către fidelii acestui tip de poezie, discretă, interiorizată și antipoetică prin excelență, și totuși atașantă și mângâietoare, căreia îi remarci la tot pasul inteligența, inventivitatea, dar și o melancolie antifonată, o disperare atenuată și demnă, cum este cea a cuplului de bătrâni intelectuali decepționați (Escii) în jurul cărora se construiește Gerul dintre ei.
          Acum, Jedi de provincie aduce o perspectivă nouă față de cărțile anterioare – Andriescu oferă o cheie (sau aruncă o nadă) într-un interviu de la începutul anului, afirmând că Jedi de provincie pornește tot dintr-o zonă de defamiliarizare culturală (legendele și baladele nordice, de data asta, plus un personaj pseudoeroic), pentru a ajunge, după trei cărți, la câteva zeci de pagini în care reușesc să recuperez persoana întâi.” Cosmin Ciotloș, care a vorbit în emisiunea sa de la Radio România Cultural despre Gerul dintre ei la puțină vreme după apariția cărții, e cel care scrie cu convingere pe ultima copertă a acestui volum că „Jedi de provincie trasează harta unei lumi în care se poate locui: are tot ce-i trebuie pentru asta, de la orizonturi și relief la microorganisme. Ceea ce nu înseamnă că e numaidecât un spațiu confortabil. Dimpotrivă: niciodată Radu Andriescu n-a fost mai atent la comoțiile existențiale, pe care le transcrie în epitomă, punând la bătaie un inventar tactil, aș zice complet, de gesturi ale violenței fizice. Niciodată, pe de altă parte, n-a ascuns, în pliurile scrisului său, atâtea imagini de un rafinament pur și simplu pictural. Trilogia începută în 2016, cu volumul Când nu mai e aer, se închide acum cu un Andriescu de neocolit, cu un Andriescu at his best.
          Țin să mai spun, ca editor al acestor cărți, câteva lucruri. În primul rând, Radu este al doilea poet (după Ionel Ciupureanu, care a publicat în prima parte a anului e timpul să visăm un măcel) căruia Casa de Editură Max Blecher, intrată în această toamnă în cel de-al nouălea an de existență, îi publică un al treilea titlu. Nu-l pun aici la socoteală pe Octavian Soviany, căruia i-am editat, pe lângă Pulberea, praful și revoluția, magistralele traduceri din Baudelaire (Florile răului și Mici poeme în proză) și Verlaine (Poeme saturniene). Iar asta vine pe niște coordonate pe care le-am stabilit de când am început această mică epopee editorială împreună cu artistul vizual Ana Toma – coerență de program și de viziune, constanță și fidelitate față de literatura care ne place și de autorii pe care îi luăm alături. (Sper, de altfel, că Radu Vancu va publica la anul o carte nouă, a treia, în aceeași colecție. Și poate că-i va urma Teodora Coman.)
          În al doilea rând, legat strict de excelentul poet care e Radu Andriescu: acum doi ani și ceva, înainte să apară Când nu mai e aer, O. Nimigean recunoștea în fostul său coleg din Club 8 „un poet rarissim, de la care am furat meserie”. Sunt foarte satisfăcut să văd, urmărind poezia unor foarte tineri poeți (Bogdan-Alexandru Petcu, Ioan Coroamă) că, în ciuda poziției sale excentrice în „câmpul literar” autohton, Andriescu este și astăzi unul dintre meseriașii de la care alții au de-nvățat. Aceste trei cărți: Când nu mai e aer (Casa de Editură Max Blecher, 2016, redactor: Andrei Dósa, copertă de Ana Toma); Gerul dintre ei (Casa de Editură Max Blecher, 2017, redactor: V. Leac, copertă de Daniel Ursache); Jedi de provincie (Casa de Editură Max Blecher, 2018, redactor: Cosmin Ciotloș, copertă de Sasha Segal) întăresc, în opinia mea, o evidență legată de unul dintre cei mai speciali poeți care scriu azi în românește. 


Radu Andriescu, Jedi de provincie
Casa de Editură Max Blecher, 2018
Colecția „Plantații”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu