Marius Oprea

Pe 31 martie am avut o întâlnire foarte agreabilă cu Marius Oprea, în mansarda de la Cărturești-Verona. Atmosfera a fost suficient de intimă și de cordială încât Oprea să vorbească deschis și destul de senin despre multe lucruri cu adevărat complicate – covârșitoare, poate, pentru unii – din biografia sa. De asemenea, a citit din recenta antologie Rețeta fericirii (Grinta, 2015), care conține poezia pe care a scris-o din anii '80 până azi. Aici se găsesc două fragmente înregistrate ale acelei întâlniri și câteva fotografii. 

Iar azi, pentru „poemul săptămânii”, am ales „Muncă și frig”, pentru aceia care îl știu mai puțin ca poet. Pentru că Marius Oprea chiar este poet, unul dintre cei mai buni & mai atașanți ai generației lui.

Marius Oprea

Muncă și frig

Din bătaia inimilor noastre se naște plusprodusul
adică faptul că încă trăim înseamnă că
încă este nevoie de
bătaia inimilor noastre. Era dimineață și
băusem toată noaptea cu Gică inginerul
după care conducându-l la poarta uzinei
am avut această revelație: o femeie la o fereastră
pieptănându-și cu tristețe firele albe.
De multă vreme trebuia scrisă această poezie.
Încă atunci privind la marginea unui drum înghețat
fulgii din aerul moale (fir-ar să fie! nu se poate
scrie despre amintire
fără să-i ghicești irisul întunecat de pofte?) m-au îmbrăcat
cu o piele străvezie care tresare și acum când
aprind o țigară: poezia este ea chiar acest moment de odihnă în noapte.

Un vis
se acoperă cu gelatină și sfârșește cu totul
în fața cănii cu ceai de sovârv. Mă doare capul.

Gică a intrat demult pe poarta uzinei mahmur și mirat
poate ca într-o femeie neașteptată. Apoi orele fierb greu
în ciorba producției până la desprinderea de oase
și gândurile ajung aici
în această parte a poeziei
în care trebuie să se vorbească
despre dragostea ei pentru adevăr – aceste versuri
să se tipărească pe foiță de aur cu litere de aur –
căci dacă poezia e ficțiune realitatea e constrângere.

Ceasurile sună: din fiecare vis
țâșnesc două brațe și soarele
și voci se împletesc în abur
și se ridică la cer.
Din bătaia inimilor noastre se naște o altă planetă
pe care trupurile umblă îndepărtate de creier
prin stufărișuri și bălți, iar pădurea e înaltă
departe și foarte violetă. Trupuri care
trebuie să muncească.
Iar carnea asta și mădularele
unde cu înțelepciune ea s-a așternut astfel
încât să pot mânca, dormi și munci în timp util,
fără pierderi acest trup stă deci la marginea drumului înghețat
cu privirea în zdrențe.

din Solo de tamburină (1999)