Klein se întoarce

Cititorii îndârjiţi (sau „experimentaţi”, conform nomenclatorului actual) de literatură ştiu că un poet nu trebuie crezut niciodată când afirmă, oricât de convins ar părea, că nu va mai scrie – sau cel puţin că nu va mai publica – poezie. De aceea, aşteptam de câţiva ani ca „promisiunea” făcută de cumpătatul Mihai Ignat („E cazul să renunţ la alter ego-ul Klein şi la pretenţia că sunt poet“) după Klein spuse Klein (Cartea Românească, 2006) să fie până la urmă-ncălcată. Era doar o chestiune de timp până când Ignat să decidă să-l pună din nou la treabă pe Klein, cu toate că (sau mai ales fiindcă) în anii aceştia scriitorul braşovean s-a concentrat pe teatru, unde a avut câteva confirmări (premii, montări, bruma de recunoaştere pe care o poţi dobândi la noi fără să emigrezi) ce îl aşază într-un grup foarte restrâns de dramaturgi contemporani profesionişti, funcţionând, de bine, de rău, în pestriţa lume teatrală românească.
Însă de poezie nu te poţi dezbăra aşa de uşor. Viciu costisitor, chiar şi în perioadele de reabilitare şi „abstinenţă”, ea nu dispare, ci îşi modifică la unii scriitori ritmurile şi, poate, aria de acţiune. Harold Pinter a scris şi a publicat poezie până către sfârşitul vieţii (şi nu a părut că o strecoară printre numeroasele texte dramatice şi scenarii de film pe care le-a semnat), iar de la noi nici Sorescu, nici Vişniec, nici Dumitru Crudu (scânteietori, fiecare în linia sa, ca poeţi) nu au abandonat poezia, care le-a irigat corpusul dramatic. Cu cât este aparent mai lipsit de mărcile specifice ale poeticului (pentru gustul şi educaţia unui cititor sau spectator mediu), cu atât se vede mai limpede că un text teatral e scris de cineva care are printre preocupările sale constante – şi printre experienţele originare care l-au format – poezia.  
În 1996, un tânăr poet şi surfer din Los Angeles cucerea scena extraordinar de variată şi de eterogenă a momentului în Statele Unite cu un volum, The Ocean Inside Kenji Takezo, care urma unei plachete „pregătitoare” scoasă în ‘95 şi intitulată The Wave He Caught. E, din câte ştiu, deşi caut de câţiva ani poezie nouă de Rick Noguchi, tot ce a publicat acest poet excelent la debut (şi aclamat ca atare, premiat, selectat în antologia 90-iştilor americani, The New Young American Poets, din 2000). Asemănările şi deosebirile dintre Noguchi şi Ignat se impun, fiind pentru mine un caz clasic de „vieţi paralele”: născuţi amândoi în 1967, primul în California, în toiul războiului din Vietnam (şi-n anul morţii lui Sandburg şi Langston Hughes), celălalt în RSR-ul în care Sergiu Nicolaescu lansa blockbusterul Dacii (iar Arghezi era înmormântat cu funeralii naţionale), cei doi poeţi au publicat câte un prim volum de poezie spre sfârşitul secolului, în 1995. Deşi nu atât de spectaculos ca surferul Kenji Takezo (obsedat de ocean şi de cucerirea valurilor, aşadar de ritm, tehnică, experienţă & păstrarea echlibrului interior), Klein (Editura Timpul, 1995) al lui Mihai Ignat apărea, la rândul lui, ca o ipostază îndepărtată a berrymanianului Henry – la noi, cel mai cunoscut membru al acestei familii rămâne, desigur, Mopete al lui Mircea Ivănescu. În vreme ce Noguchi s-a oprit la cartea din ’96, Ignat avea să-l facă de-atunci încolo pe Klein protagonistul mai multor volume, ale căror titluri cam imită, parcă, platitudinea căutată şi „modestia” titlurilor lui M.Ivănescu. 
Parcurgând-o cap-coadă, dar şi citind la întâmplare din recenta Klein Reloaded (Charmides, 2014), m-am convins că noua carte a lui Ignat a meritat aşteptarea. Poţi redescoperi în volumul de la Charmides câteva mărci ale unui discurs marca Mihai Ignat, dar poţi avea parte şi de surprize, Klein Reloaded nefiind doar o reluare a observaţiilor ocazionale şi a bilanţurilor de fapte, întâmplări şi (false) concluzii ale acestui Klein „ocolit de revelaţii”, după cum îl clasa Alex Goldiş cu ani în urmă, dar calculat, minuţios, cerebral până la risipirea oricărui mister („Penibilul era acolo, / sub ochii mei, cu sprâncenele / împreunate vâna muşte, prefera / exactitatea”, pag. 49).
Mecanismul care face şi ţine la un loc textul funcţionează ca uns, dar nu sunt numai precizie & meşteşug în discursul lui Ignat, cu toată impresia de monotonie (asumată, de altfel, de către poet, without any fuss). În lumea lui Klein se trăieşte şi se notează cu un sentiment bine temperat al zădărniciei – şi cu tot arsenalul de (auto)ironii, anti-climaxuri şi subversiuni ale postmodernilor: „Băi, Cancer, şi eu / am avut melo-emoţii şi hiper- / atitudini. Nu tu câine, nu tu pisică, / nu copil – ştiu, sunt un monstru. / (...) Nu poţi visa chiar totul, deşi / lumea se-nghesuie să-ţi ocupe spaţiul / de sub calota craniană. Cei care / mi-au reproşat, aveau dreptate. Cei / care mi-au suflat în ceafă, au dreptate. / Cei care, toţi. Nu eşti un smintit sublim / sau o frază briliantă sau mesagerul / secret al interioarelor. Nu eşti maestrul / pasiunii, nici administratorul blocului. / Doar multe vene, neîntrerupte / de nici o lamă” (pag. 16). Cartea poate fi începută de oriunde, cele patruzeci şi nouă de poeme alcătuiesc un fel de şotron în care ai putea deconstrui şi reasambla orice text şi ar ieşi un altul la fel de credibil. În Legolandul său poetic, principalul pentru Mihai Ignat este să monteze convingător frânturi de discuţie, propoziţii confesive, mici absurdităţi sau clişee pe care le alege şi le îmbină insolit pentru a ajunge la câte o concluzie care poate aminti de zbuciumatul şi nestatornicul Henry: „Mesianic şi silenţios. Confirmat / de toate radiaţiile. Dus mai departe / pe calea terapiei. / Faci mai multe decât ai putea / să faci, n-o să-ncerc să-nţeleg, / sufletul silabiseşte fiecare / nouă experienţă. / Klein s-a rătăcit şi nu s-a întâmplat / în pădure.” (pag. 44).
Având în vedere practicile discursive şi direcţiile în care gravitează câţiva dintre cei mai buni poeţi de douăzeci şi ceva de ani de astăzi, Mihai Ignat mi se pare, la aproape două decenii de la debut, unul dintre cei mai actuali poeţi de factură minimalistă din literatura prezentului: „Asta-mi place la nebunie, când eul liric / moare lângă foc / iar filmarea se face sub cearceafuri, / albe, normal, şi nu mai e vorba de moarte (...). / Eu? Nu mă mai opun, dat fiind că acţiunea / provoacă reacţiune de forţă egală – sfat / pentru oricine, ca un coridor / pe care lumina e-ngustă şi te face să / clipeşti mai des decât media. / (…) Nu-l prinde să fie discursiv, retorica / o lasă moştenire fără să se fi atins / de ea, ştie că nu-i neapărat un bine, dar cum / viitorul n-are o singură cheie, / se relaxează” (pag. 14).