Poem

după Adriana Carrasco

Poate că, în ciuda aparenţelor, Pământul este locuibil.
Întreabă rachetele cu rază lungă de acţiune – or să rânjească
la tine ca la un prost,
– muniţia e-n surplus, bancherii s-au îngrăşat din nou
peste măsură – nu îmi vorbi despre suflet, suflet au şi cei
ce îşi poartă bocancii pe dinăuntru – şi ştiu să lovească
la timp.

Nu mă voi putea lua la întrecere cu băieţandrul
surprins de cameră târând prin praf mitraliera
tatălui său ciopârţit de mercenarii din nord… O
ştire anunţa că într-o mănăstire de la frontieră
călugăriţele au căsăpit refugiaţii prea zgomotoşi,
iar apoi s-au mâncat între ele…

„Păzeşte-te de om, duşmanul natural al omului”,
îmi repetam, mergând pe stradă,
sau „Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam” – aşa,
în gura mare –, şi altele asemenea, pentru că uneori
omul tulburat găseşte sprijin în astfel de vorbe –
când simte respiraţia infectă a aproapelui, damful de sânge
stricat, când îi e băgată lampa în ochi, când
i se deşurubează genunchii şi îi sunt umilite mâinile.

Pentru că aproapele este crud şi stupid
şi nu doreşte decât să-i semene cât mai mult
zeului său, Tezcatlipoca.