Cinci monoloage

Scena III (La vorbitor)

Primul: M-am predat pe data de 03.11.2008 şi prima mea vizită am avut-o peste exact o lună de zile. A fost frumos, dar şi foarte greu, pentru că s-a întâmplat ceva ce n-aş fi vrut să se petreacă vreodată. Soţia mea a aflat că voi fi mutat pe transfer la Bistriţa pentru o perioadă de două luni de zile şi mi-a adus fiul la vizită, lucru care m-a dat peste cap. Băiatul are aproape 4 ani şi a trebuit să-l mint că eu eram acolo la servici, că ceilalţi oameni, atât civilii, cât şi cei de dincolo de geam erau colegii mei de muncă. Asta până când s-a spart vizita şi fiul meu m-a-ntrebat de ce nu merg acasă cu el şi cu mama lui. Mi s-a pus un nod în capul pieptului şi a trebuit să inventez altă şi altă minciună. I-am spus că noi avem grijă ca desenele animate să meargă la televizor tot timpul, îi plac tare mult desenele, s-ar uita toată ziua la ele, e un copil cuminte, i-am spus că noi trebuie să stăm acolo ca să punem rolele alea mari pe care sunt desenele animate ca să nu se termine, copiii de peste tot au nevoie de noi, la fel şi părinţii lor, şi eu sunt mereu cu el când se uită la televizor la Tom şi Jerry sau la Bakugan. Dar copilul creşte şi cândva o să înţeleagă. Am o vârstă şi el nu va fi mereu mic, dar o să ies de aici şi la temniţă nu o să mai ajung pentru că mai bine e acasă lângă ai tăi.

Al doilea: 17.12.2007, arestul poliţiei, camera 4, ora 8 dimineaţa. Gardianul deschide vizeta şi îmi spune să mă îmbrac pentru a ieşi la vizită, îl întreb cine a venit şi el cu o mişcare bruscă închide vizeta, iar eu nu aud decât glasul gardianului pe secţie: ai 5 minute să ieşi la grilaj. Am ieşit şi de acolo am fost dus în sectorul vizită, unde mă aştepta mama împreună cu sora mea. Am văzut lacrimi în ochii mamei pentru prima oară. Îmi spunea cu un glas sfârşit în care simţeam şi ură, dar şi o mare tristeţe: de ce ai ales asta, de ce? Nu ştiam ce să răspund, am început să număr gratiile de la ferestre, desenele de pe masa murdară şi plină de scrijelituri, şi mi-am turat la maxim neuronu’ câteva minute ca să pot să bâigui ceva, dar nu puteam, cum să-i spun că eu am ales penitenciarul ca să nu aleg cimitiru?. Uşor, uşor îţi vei da seama, i-am spus când mă ridicam. Am sărutat-o pe frunte şi am plecat la cameră, dar în urma mea auzeam doar glasul ei plin de ură şi de tristeţe care spunea mereu de ce, de ce? Am intrat în cameră, mi-am aprins o ţigară şi am început să aştept următoarea vizită a mamei pentru a-i spune cu-adevărat de ce.

Al treilea: Tâmpită afacere. Eu aici, ei dincolo de uşă, dar care sunt? Am fost strigat şi adus la vizită după ce mă pregătisem (îmi aranjasem părul, îmi luasem hainele cele mai bune). Mă aşez pe bancă şi stau în faţa celei mai mari mese din toată lumea, şi mai avea la mijloc şi un fel de fileu despărţitor ca să nu ne pasăm tot felul de obiecte care ne interesează pe noi. Dar uite că intră tata, mama... şi Ioana. Ea ce mai caută aici? Mă-năbuşă un val de căldură, ştiam că o să am emoţii, dau mâna cu ei, Ioana ar vrea să mă strângă în braţe, să mă monopolizeze doar pentru ea. Tata îmi strânge mâna, mama mă ia în braţe, mă pupă dulce şi-mi zice să am grijă de mine şi de cei care mă înconjoară, hm. Urmează Ioana. Am senzaţia aia pe care o are un pescar când după o zi întreagă prinde şi el un peşte şi după aia îl scapă din mână. Ioana încearcă să zică ceva şi chiar reuşeşte, ea, emotiva. Te iubesc, te aştept, cred în dragostea ta pentru mine. Ce să zic, sunt o carte deschisă pentru ea la pagina “pot iubi”... Ia să-l citească ea pe Cioran şi îi vine mintea la loc. Uşa se deschide, un miliţian ne anunţă că vizita s-a terminat. Ce băiat bun, mă scapă de balast, de Ioana, ce uşurare. Îi văd ieşind pe uşă şi deja mi-este dor de ei, dar peste 30 de zile voi fi tot aici, şi acum, după 11 ani sunt tot aici, tata vine, Ioana vine mai rar, când o las. Dar mama nu mai vine. Mă voi duce eu la ea.

Al patrulea: Trişez cu viaţa. Mă păcălesc singur. Ce mi se pare mai rău nu e că sunt privat de libertate, ci că i-am privat pe ai mei de mine. Zilele seamănă între ele, nici nu îţi dai seama dacă e luni sau joi, marţi sau duminică. Soare, cald afară, apoi vine ninsoarea. Nici nu mai ştiu cât a trecut, ce perioadă a anului e, totul se întâmplă de acum în interiorul meu, simt căldură şi bucurie mare şi apoi un val de răceală care îngheaţă totul. Singurele zile care contează sunt zilele de vizită. Nimic nu se compară cu ziua când te vezi înconjurat de familie. Prima oară când au venit la vizită era la trei luni după încarcerare. Am fost copleşit de ruşine, de sentimentul ăla de vinovăţie pe care omul nu-l mai cunoaşte în nicio altă situaţie. Când i-am văzut, intimidaţi de geamul dintre noi şi de gaborii care îi luaseră tare, am înţeles că pedeapsa nu e atât a mea, cât a familiei mele. Pe ei i-am pedepsit de fapt, şi asta mă face să mă simt cu atât mai vinovat. Iar cei care umilesc cel mai tare pe lumea asta, cei care te fac să disperi şi să te simţi umilit nu sunt oamenii, ci autorităţile. În faţa lor eşti un vierme, iar dacă ai ajuns aici, eşti pus în mijloc şi trecut de la unul la altul ca o păpuşă. Toţi au păreri şi ştiu doar să te dispreţuiască, toţi ştiu mai bine decât tine totul despre greşelile tale. Iar tu nu ştii dacă greşelile tale se vor şterge vreodată.

Al cincilea: Când am ieşit a doua oară, am început să-nţeleg că aşteptările pe care le ai înăuntru sunt prea mari faţă de ce întâlneşti la eliberare, şi asta te face până la urmă să greşeşti iar. N-ar trebui să fie o scuză, însă de multe ori chiar aşa e. Ştiu ce spun, am ceva experienţă pe aici. Sunt la al treilea mandat şi când mă gândesc la prima vizită pe care am primit-o când am intrat, nu ştiu ce m-a marcat mai tare: că mama plângea-n hohote – toate mamele care vin la vorbitor plâng –, sau că prietena mea avea două grame de coca pe care nu ştiam cum o să mi le strecoare-năuntru, şi pentru care-aş fi făcut în momentul ăla orice. Vorbele mamei treceau prin mine, lăsasem ochii în pământ şi încercam să mă agăţ de orice detaliu din cameră ca să nu mă mai gândesc nici la drog, nici la lacrimile ei. Mama şi coca. Faţă în faţă, fiecare dând din ea totul ca să ia prim-planul.