Căutându-l pe Virgil (fragment)

Din nou în casa prietenului meu sinucis, la câţiva paşi de pajiştea peste care în ziua înmormântării am văzut dealurile respirând în depărtare sub o perdea de ploaie văratică. Ţinându-se de mână, doi copilaşi de şapte-opt ani, blonzi, un băiat şi o fată, se pierdeau printre pâlcurile de arbuşti ca printre nişte cazemate de-un verde crud, cu mers agale de bătrânei ce nu mai au nimic de pierdut. Am vrut să strig după ei, dar nu avea nici un rost.
De când i-am trecut pragul, mi l-am închipuit pe Virgil în casa aceea, singur şi disperat ca un ghepard într-un hotel de gheaţă. Mă obseda gândul că nu l-am văzut niciodată plângând, zgomotos sau înfundat, cu icnete şi sughiţuri sau jelind bărbăteşte, deşi ar fi avut destule motive – pe neaşteptate, în el se ciocneau două forţe opuse, tenace şi neiertătoare –, pe care însă le ocolea cu discreţie, ca în lunga noastră plimbare pe malul Dunării.
Am văzut bărbaţi plângând, iar inimile lor erau nişte urne pline cu cenuşă, dar nu mai văzusem, până în ziua când l-au îngropat pe Virgil, un tânăr bărbat mort plouând peste dealurile copilăriei lui.
Reveneau întâmplările din oraşul-muzeu prin care umblaserăm împreună amuzându-ne şi cântând, cu Virgil înhăţând un pachet de ţigări uitat de cineva pe o masă în băruleţul unde ne-am oprit să bem o cafea, Virgil tocmindu-se ca un oriental cu vânzătorii de vechituri şi apoi mergând încântat printre clădiri imperiale ce degajau estetism şi nevroză.
Iar acum mă întorceam în orăşelul lui cu străzi întortocheate, clădiri murdare şi ruine urâte, un loc plin de fum şi de urme vâscoase, peste care soarele senil părea un cerc de tablă pe care cineva mâzgălise o porcărie, imun la durere şi la dorinţă, descurajând viaţa.
Amărăciunii îi luase locul o osteneală difuză, ceva blând ca vocea lui Virgil când rostea versuri se închega cu sfială din lucrurile îndoliate. Înaintam bâjbâind şi-mi stăruiau în minte versurile unui poet ucis cu cruzime: “lumea întreagă e trupul meu ne-ngropat”. Mi-am amintit cum altădată în parcul din capătul străzii cu nume de muzician văzusem o siluetă neclară turnând benzină peste straturile de trandafiri, aprinzându-le apoi, fără regrete, în tot acel întuneric abstract.
O cană ciobită rămăsese pe marginea chiuvetei de inox. De jur-împrejur, o linişte în care împlineam aceleaşi gesturi, aceleaşi mişcări pe care le va fi exersat şi el nu demult, pe holul îngust cu geamuri murdare prin care, privind-o, grădina îmi părea meschină şi leşioasă. Am înţeles că poţi îndura aproape orice trădare, dar când eşti trădat de grădina pe care ai iubit-o, nu mai e cale de întoarcere.

“La Vârfuri”… De câte ori auzisem aceste cuvinte, în anii când Virgil îşi invita ceremonios prietenii mai vechi sau mai noi în casa bătrânească din satul ce îmi suna misterios şi eteric, ca un refugiu îndepărtat și improbabil. De câte ori am refuzat acea chemare, din tot felul de motive care aveau de-a face şi cu maniile mele, dar şi cu impresia că aş fi devoalat un secret straniu şi incomod, un subiect ce trebuia ţinut la distanţă.
Era ceva captivant în fiecare extravaganţă a acestui om îmbătrânit prea devreme, copilul-minune copleşit de greutatea unei vocaţii pe care o complicase cu bună ştiinţă, rafinând poza de artist ludic şi grav, inspirat şi lucid, devenind însă uneori teribil de cabotin, alteori neaşteptat de avar, înşelându-şi astfel publicul, dar mai ales propria intuiţie.
Lui Virgil îi plăcea nespus să fie privit şi, pentru a se învălui în aura excentricităţii, părea că îşi pune în scenă întreaga fiinţă. Am spus aura şi nu e întâmplător că, la epileptici, aură se numeşte starea care precedă criza, momentul în care conştiinţa e suspendată. Puteai simţi de fiecare dată tensiunea vitală din reprezentaţiile pe care le dădea, fie că erau pregătite minuţios, fie că improviza, jucăuş şi provocator ca un motan mare. O prăbuşire într-unul din aceste momente devenise, cu timpul, un simplu joc al probabilităţilor.

Zilele „Constantin Virgil Bănescu”, ediția a XI-a

În 12 august se împlinesc unsprezece ani de la moartea prietenului meu, poetul Constantin Virgil Bănescu, iar din 2010 în orașul lui natal, Târgoviște, are loc Festivalul de poezie pentru poeți tineri nedebutați „Același cer ce nu e” în cadrul Zilelor ce îi poartă numele lui Virgil. Anunțul pentru anul ăsta arată așa:

Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa

Teatrul Municipal Târgovişte

cu sprijinul revistei „Observator Cultural”

organizează

Concursul Naţional de Poezie „Același cer ce nu e” , în cadrul Zilelor de poezie „Constantin Virgil Bănescu”, ediția a XI-a, mai – iulie 2020

Manifestarea îşi propune încurajarea şi promovarea tinerilor creatori de poezie.

REGULAMENT

La concurs pot participa tineri care nu au depăşit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut Premiul „Constantin Virgil Bănescu”, acordat de familia poetului, la ediţiile precedente ale concursului.

Participanții vor trimite:

- textele (maxim 5 poezii);

- datele personale (data și locul nașterii);

- datele de contact (adresă, număr mobil și adresă e-mail)

prin e-mail pe adresa doinabanescu@yahoo.fr şi vor purta, în loc de semnătură, un motto ales de autor.

Data limită pentru trimiterea textelor este duminică 21 iunie 2020

Lucrările readactate vor fi trimise pe adresa:

doinabanescu@yahoo.fr;

telefon fix: 0245210732;

mobil: 0724528425.

Participanţii vor primi confirmare de primire a textelor trimise spre jurizare.

Jurizarea lucrărilor va fi asigurată de personalităţi din lumea literară.

Președintele juriului este scriitorul Octavian Soviany.

Finalizarea jurizării și anunțarea câștigătorilor va fi în luna iulie 2020

Premiile acordate sunt următoarele:

- premiul „Constantin Virgil Bănescu” acordat de familia poetului – 1000 lei

- premiul revistei „Observator Cultural” – 1000 lei

- premiul Centrului Județean de Cultură Dâmbovița – 1000 lei

- premiul Teatrului Municipal „Tony Bulandra” Târgoviște – 500 lei

Mulțumim celor care aleg să ne fie alături.

Institutul Blecher live online [5], duminică 24 mai

Duminică 24 mai, de la ora 19, Institutul Blecher ajunge la a cincea ediție live online (și a 222-a de când am pornit clubul de lectură în toamna lui 2009). Cât am fost în izolare, am făcut asta constant, începând cu 29 martie, o dată la două duminici. Nu avem de ce să ne oprim, chiar dacă nu mai e stare de urgență și spaima s-a diminuat considerabil: atâta timp cât sunt închise baruri, librării și biblioteci, continuăm din fața monitoarelor și a ecranelor, până la noi măsuri de „relaxare”. Până atunci, ne relaxăm intens cu poezia lui Iulian Tănase, Mina Decu, Teona Galgoțiu și Iulia Iaroslavschi. Iar invitata specială a acestei duminici este traducătoarea Daniela Ionescu, care trăiește de câteva decenii în Suedia și ne-a trimis o înregistrare în care citește în limbile nordice și în românește șase poeme scrise de către August Strindberg, Edith Södergran, Kjell Espmark, Ragnar Strömberg, Tomas Tranströmer și Inger Christensen.
Iulian Tănase (n. 1973, Moinești) este absolvent de ASE și de Filosofie. Poet, prozator, publicist prolific și cunoscut om de radio, a debutat în volum cu Îngerotica (1999). Au urmat Poeme pentru orice eventualitate (2000), Iubitafizica (2002), Sora exactă (2003), Ochiul exploziv (2006), Trusa instalatorului de umbre (2006, împreună cu Dan Stanciu), Abisa (2007), Adora (2009), Cucamonga (2011), Oase migratoare (2011), Teoria tăcerii (2015), Experimentul MAMATATA (2015), Aventurile lui Sacha in Castelul Fermecat (2017), Melciclopedia (2017), Extraordinara călătorie a ariciului Ariston (2019) și recenta Dumneziac (2019).

Mina Decu (n. 1983, Craiova) este masterandă în Filosofie și Studii Europene, fost profesor de Socio-Umane și librar. Traducătoare din limba spaniolă, a debutat cu volumul de poezie Desprindere (2018).
Teona Galgoțiu (n. 1998, București) colaborează cu mai multe publicații, ține workshopuri și studiază Regia la UNATC. A citit pentru prima oară la Institutul Blecher în toamna lui 2015. Pregătește prima ei carte.
Iulia Iaroslavschi (n. 2001, Chișinău) e în pragul absolvirii Liceului Teoretic „Spiru Haret” din Chișinău. Membră a Atelierului „Vlad Ioviţă”, a publicat în volumul colectiv Opt' (2018).
Daniela Ionescu este absolventă de Medicină la Cluj și traducătoare din limba suedeză (Hédi Fried, Åsa Hellberg, Sara Mannheimer, Liza Marklund, Erik Axl Sund). Trăiește la Örebro.

George Vasilievici (1978-2010)

Iese, la zece ani de la moartea sa din 10 aprilie 2010 și cu câteva săptămâni înainte să fi împlinit 42 de ani, Antologia George Vasilievici (Hyperliteratura, 2020), îngrijită de mine (poezia, sub titlul Înspăimântătoare frumusețe) și de Andrei Ruse (proza, adică romanele Yoyo și Viseptol, precum și două scurte scenarii, stând la un loc sub titlul Spărgătorul de minți). Mugur Grosu a scris un text grozav în deschiderea cărții.

Antologia George Vasilievici, Hyperliteratura, 2020

            Într-o notiță destul de patetică publicată în „Tomis” la puțină vreme după moartea lui, scriam (e, de altfel, singurul lucru pe care mi-l amintesc din acel lamento) că sper înainte de orice să nu-i uit vocea lui George, iar asta nu s-a întâmplat în cei zece ani care au trecut. În schimb, tot încercând să mă apuc de introducerea antologiei pe care i-am făcut-o, am realizat că nu mai țin minte când ne-am întâlnit prima dată. Și asta deși, mai mult ca sigur, eram treaz – în epoca respectivă eram îngrijorător de treaz, de grav și de crispat, și ăsta e poate motivul pentru care mi-au fost trimiși la timpul potrivit câțiva inși neobosiți, puși pe dereglarea sistematică a tuturor simțurilor. Întâlnirea dintre mine și George, pesemne fugară, trebuie să se fi întâmplat prin 2003 sau 2004, cel mai probabil la București, la cenaclul Euridice condus de Marin Mincu. Sau poate pe la vreo masă de poeți tineri și puși pe fapte mari. De știut cred că ne știam oricum de pe site-ul clubliterar.com, unde se strânseseră în perioada aia cam toți scriitorii tineri care începuseră să miște ceva într-un context „oficial” destul de sinistru (cum e, de altfel, establishmentul și azi, deși azi e cu siguranță mai irelevant decât era la începutul secolului), pe care, cel puțin în București, fracturiștii și întâlnirile de la cenaclul Euridice l-au mai înviorat cât de cât, nu doar provocând indignare, ci mai ales aducând în prim-plan un suflu proaspăt, un alt fel de raportare la literar și o dinamică a schimbării care a propulsat câțiva scriitori creditabili.

Ceea ce îmi amintesc însă cu precizie e că George m-a invitat să vorbesc (asta cred că pot spune cu siguranță: se întâmpla pe la sfârșitul lui februarie 2005), în clubul La Scena, la prezentarea cărții lui scoase de Editura Pontica, Cerneală. O țin bine minte pentru că a fost prima lansare la care am vorbit: aveam douăzeci și unu de ani, emoții cât cuprinde și habar n-aveam cum vor decurge ostilitățile, dar la eveniment am turuit despre carte fără să bat câmpii (cred că-mi făcusem temele onorabil). După care am ajuns prin Strada Rotundă, unde locuia Țupa – și unde obișnuiam să mai trag când acasă devenea irespirabil –, cu noi au venit cam toți cei care rămăseseră până mai târziu în localul de la intersecția Căii Călărașilor cu Mântuleasa, deși unii n-aveau nicio treabă cu cerneala noastră. Parcă tot atunci am fumat prima oară iarbă. A fost o noapte lungă și aglomerată, cu vioiciune și neastâmpăr și cu un italian între două vârste care nu știa prea bine ce caută acolo, dar părea să fie în al nouălea cer.

De fapt, fără să petrec foarte mult timp cu George în cei cinci ani cât am fost, zic eu, destul de apropiați (păstrez tot felul de amintiri cu el, din București, Constanța, Cluj sau Alba Iulia – dar mai ales de la mare), am avut nu puține prime experiențe alături de el, întâmplări, situații neașteptate cu stupefacții și stupefiante care, dacă nu i s-au datorat de fiecare dată, cel puțin l-au avut ca tartor sau maestru de ceremonii. George avea energie, curiozitate, un vitalism ieșit din comun care te trăgea după el, uneori în situații și experiențe extravagante, vecine cu delincvența, o imaginație bubuitoare, ritmul trăirilor lui era de trasor, și asta se vede din plin în scrisul său, deopotrivă în poezie și în proză. Asta ar fi o primă observație pe care țin să o fac referitor la corpusul de texte pe care le-a lăsat (una dintre puținele, fiindcă nu mi se pare că introducerea de față ar fi cea mai potrivită pentru a dezvolta un studiu critic): ele au imprimate exact stilul, viteza, nervozitatea și exuberanța care-l caracterizau pe omul în carne și oase. Literatura lui George te forțează să ții pasul, să nu dai drumul la hățuri.

Vasilievici avea ceva din felul imprevizibil, ireverențios, adesea sălbatic de a se angaja în scriitură al unor avangardiști de acum aproape un secol mai puțin știuți azi, ca Victor Valeriu Martinescu sau Sesto Pals. La fel ca tinerilor avangardiști din prima parte a secolului XX, lui Vasilievici i se rupea de reguli și avea o poftă nebună de a da cu tifla, de a ricana, având îndeajuns fler pentru a nu-și pierde din autenticitate (un cuvânt folosit așa de des și de abuziv de generația noastră încât și-a cam pierdut într-o vreme orice semnificație), adică fidel lucrurilor care îl torturau chiar și când (sau mai ales cu cât) se ferea mai mult să le arate, să se exhibe.

            Când băiat bun și cuceritor, când farsor și escroc cu ștaif, politoxicoman, tovarăș ingenios și excentric, risipitor, talent brut trăind în cultul libertății și al sfidării limitelor, instinctual și sagace, în cele din urmă anti-erou și personaj tragic, George s-a jucat cu focul și în viață și în literatură, nu i-au plăcut afectarea sau prefăcătoriile, avea aristocrația golanilor exorbitanți care știu ce le poate pielea.

L-am asemănat în scris pe de o parte lui Hunter S. Thompson și lui William Bourroughs, pe de altă parte unui extraordinar poet și unui spirit la fel de tulburat al poeziei românești de la sfârșitul secolului XX, cu care o parte a poeziei lui Vasilievici are perspective înrudite, Cristian Popescu. Textele selectate în antologia Înspăimântătoare frumusețe, precum și cele două romane pe care le-a lăsat – Yoyo, scris ca un jurnal brut, aproape fără nici o intervenție estetică ce i-ar fi putut știrbi autenticitatea, și Viseptol, un delir continuu mistic și schizo – o dovedesc pe deplin. În rest, poate ceva din spiritul fracturiștilor (de care se distanțează însă cu orgoliu, alergând pe culoarul său de unul singur), dar și din tumultul literaturii colegilor săi alături de care a crescut (el fiind, la 21-22 de ani, mezinul trupei) în Cenaclul de Marți de la Constanța, în special Gili Mocanu și Mugur Grosu.

În ce privește selecția pe care am făcut-o, lucrurile stau așa. Am stat cu volumele de poezie ale lui George pe birou trei luni fără să mă pot apuca de treabă, pe care am încheiat-o, odată pornit, în trei nopți. (Nu știu ce s-ar fi făcut George în izolarea cu care ne-a fericit pandemia din 2020, dar, atât cât l-am cunoscut eu, cred că nu s-ar fi descurcat mai bine ca mine. Dar să trecem peste.) Am fost conștient de la început că nu doar cele cinci volume de versuri (dintre care unul scris în colaborare, care m-a interesat destul de puțin) din care urma să fac selecția sunt importante, ci și alte fișiere și arhive în care Vasilievici își păstrase textele. Am spus mai devreme despre el că era risipitor – ei bine, cu poezia lui era neobișnuit de gospodar. Și încă ceva: avea obiceiul să opereze modificări pe text în variante succesive pe care le sucea și le răsucea în feluri neașteptate – m-au pus în dificultate nu într-un singur loc aceste modificări, fiindcă uneori îmbunătățesc poemul inițial, alteori mai degrabă îl deșiră.

Așa că, pe lângă cărțile propriu-zise, din care era la îndemână să transcriu fidel conținutul, am avut de verificat și comparat, uneori vers cu vers, poemele din Gabi78 (2001), Cerneală (2004), Featuring (2004, împreună cu Ștefan Caraman și Ondine Dietz), O cameră cu două camere (2006) și W.C.-rul (2007) în variante succesive. A trebuit uneori să fac alegeri între textele așa cum apăruseră ele în volume și cum le-am găsit într-o carte virtuală (un fel de e-book rudimentar) scos de Adrian Rezuș în 2001, în proiectul unei antologii din 2005 care nu a mai apărut, apoi mai erau toate poemele sale de până atunci adunate de-a valma prin 2007 pe un blog care spre surprinderea mea încă mai există, și în final ineditele – poemele care n-au mai apucat să fie publicate decât pe un site cu o reputație destul de îndoielnică și în câteva numere ale revistei „Tomis”, unde G.V. era redactor (a fost o vreme chiar redactor-șef) – mai precis, două grupaje apărute în 2009. Ca o ironie amară, apariția revistei „Tomis”, una dintre cele mai bune din România acelor ani, s-a întrerupt din cauza unor mizerabile jocuri politice locale, la numărul 134 (10/2010). Trecuseră șase luni de la moartea lui George.

Nu am ținut să antologhez poemele neapărat în ordinea în care se găseau ele în cărți, fiindcă așa s-ar fi pierdut câteva lucruri importante. Am preferat să așez ceea ce cred că e mai solid din poezia scrisă de Vasilievici în nouă cicluri unitare. Nu puteam rata, de exemplu, lungul poem „Dili”, care nu a apărut în nici un volum, dar este geamănul textului cu care George și-a făcut o intrare spectaculoasă în Cenaclul de Marți, „Poem în care Emilia se povestește”. În versiuni ulterioare, George a schimbat titlul acestui text în „Emilia se povestește”. (Aici s-a întâmplat trecerea lui de la poezia adolescentină, de care a vrut să uite, publicată în volumașul Îngerul negru în 1998, la ceea ce avea să scrie mai departe.) După scurta experiență în închisoare (pentru posesie de droguri) de la începutul anilor 2000, a scris „Dili”, iar cele două texte nu pot funcționa, cred, decât împreună. Amândouă sunt torențiale, narative, hiperrealiste și dezinhibate lingvistic, anunțând proza pe care o va scrie câțiva ani mai târziu.

Apoi, titlul antologiei este dat de un poem care s-a găsit prima oară în Featuring – singurul din acea carte care mi se pare că merită recuperat, celelalte șase, scrise împreună cu Ștefan Caraman, par lălâie și cam la voia întâmplării. Înspăimântătoare frumusețe avea să fie reluat de Vasilievici în Cerneală cu titlul simplificat frumusețe, deși finalul poemului cuprinde această sintagmă (e drept că articulată), la finalul câtorva dintre cele mai puternice, mai stranii și mai memorabile versuri ale lui: „pentru că / cel ce părăseşte este cel părăsit de iubire, / ucis în diavol de înspăimântătoarea frumuseţe”.

Din W.C.-rul, cartea care mi s-a părut cel mai ușor expediată și mai neasumată, am făcut o selecție din prima parte („poziția cocoșului față de poezie”), a doua mi se pare un început nereușit de proiect lăsat baltă prea devreme.

În ce privește ineditele, așezate în grupajul „de toate mereu”, am mers pe o selecție restrânsă și concentrată – selecția cuprinde zece poeme, apărute majoritatea în „Tomis”, dar și câteva împrăștiate pe internet, scrise aproape toate în 2009. Dacă poemul în proză confesiv „punk” (din Cerneală), la citirea căruia mi se pune mereu un nod în gât, poate fi o cheie pentru moartea prin sugrumare a lui George, ultimele poeme din Înspăimântătoare frumusețe arată stările extreme, convulsiile și o apăsată stare de melancolie anxioasă prin care trecea în ultimul an de viață.

Cu amintirea încă atât de vie a ultimului lui Revelion, pe care l-am petrecut împreună la Constanța, a vremurilor mai bune în Fishzilla – barul lui Victor care nu a avut nici el viață lungă –, a serilor și nopților petrecute împreună cu gașca constănțeană – Gili, Lușu, Mugur, Maparlo, uneori Dan Mihuț, alteori Bogdan Papacostea, prin Vamă cu Miki Vieru, a unor pățanii foarte încurcate prin București la începutul lui 2010, simt că mi-am îndeplinit o datorie întârziată față de George, și sunt convins că redescoperirea sa de către cei care au acum douăzeci de ani va fi asemănătoare cu cea trăită de generația mea la aceeași vârstă, când am dat de Cristian Popescu, Aurel Dumitrașcu, Iustin Panța sau Ion Monoran.

Gabriel Daliș: „am venit în casa ta să tac”

Am povestit la a patra ediție live online a Institutului Blecher circumstanțele în care am făcut cunoștință cu Gabriel Daliș, în vara lui 2009 (la înmormântarea unui prieten comun, poetul Constantin Virgil Bănescu, care ne vorbise fiecăruia dintre noi despre celălalt). Apoi, ani buni Gabriel și cu mine am fost apropiați și am vorbit enorm despre poezie, a noastră și mai ales a celorlalți, până la emigrarea lui în Marea Britanie, Daliș a fost o piesă de bază a Institutului Blecher. Se întâmpla exact așa, încă îmi amintesc: deveneam îngrijorat și începeam să-i sun, întârziind startul ediției respective a Institutului dacă Gabi Daliș, Adi Diniș, uneori Octavian Soviany și Miruna Vlada nu ajunseseră.
În plus, de Gabriel mă leagă preistoria mea ca editor: înainte de a porni în toamna lui 2010 Casa de Editură Max Blecher la îndemnul și demersurile încăpățânate ale Anei Toma, a fost ceea ce eu numesc cartea 0, cea care a anticipat ceea ce aveam să construim prin editură și tot ce s-a acumulat și rotunjit în jurul ei și al clubului de lectură. Volumul antologic intitulat : până mereu (Charmides, 2010) al lui Daliș (în care am făcut împreună o selecție severă din primele lui patru volume de poezie, destul de naive și de înaripate, publicate între optsprezece și douăzeci și șapte de ani, cărora le-a adăugat câteva inedite de o mare finețe a expresiei) a fost conceput grafic de Ana Toma și, cu toate că a ieșit la editura lui Gavril Țărmure, a reprezentat ceva ce am făcut noi trei, iar asta ne-a dat încredere că vom putea repeta isprava pe cont propriu.
Gabi Daliș, poet rafinat, gracil, cu unele cruzimi strecurate pe neașteptate în derularea scenariului textual, este un poet fără generație, dacă n-ai ști că e de vârsta 2000-iștilor (cu toate că a debutat în anii '90), chiar n-ai ghici de unde poți să-l iei: aduce cu unii 70-iști, în sensul unei maniere și al unui concetism potolit, însă în același timp are zvâcnetele și intensitățile poeților de la începutul acestui secol. G.D. a mai scos Piedici și arme (Cartea Românească, 2014), pe care de asemenea am stat și am lucrat cu migală și dedicație luni bune, poate ani, înainte ca Gabriel să-și facă o viață nouă în Anglia.
Reîntâlnirea de „la Blecher”, după câțiva ani în care am avut doar contacte sporadice prin facebook și telefon, înseamnă pentru mine mult: o confirmare a tot ce mi-am dorit să fie și să devină acest câmp dinamic al Întâlnirii care a devenit cu anii comunitatea așezată sub semnul lui Max Blecher.

„Poesis internațional” 24 (2/2019) gratuit online

          Prefigurând apariția numărului la care lucrăm, dăm drumul numărului anterior să poată fi citit și descărcat la liber pe net. Nu e aceeași experiență (mai ales pentru cei mai de modă veche, cum sunt eu), dar până la urmă textul e text, pe orice suport s-ar găsi el.

          Numărul 24 (2/2019) al publicației „Poesis internațional” a apărut la sfârșitul lui noiembrie trecut, cuprinzând, veți vedea dacă nu v-a picat deja în mână, tot felul de lucruri prețioase pentru gurmeții de literatură mai veche și mai nouă.

          Îmi reiau cu ocazia asta rugămintea și încurajarea ca cititorii care urmăresc „Poesis internațional” (știu destui care nu au pierdut mai nimic din 2010 încoace), precum și aceia care o descoperă de-abia acum, să facă, dacă le stă în puteri, un mic efort pentru a sprijini apariția în luna iunie a numărului 25, care va fi și mai consistent decât cel de toamna trecută.

          Le mulțumesc celor care deja au făcut precomenzi pentru numărul în lucru (pentru 50 de lei, exemplarul din P.I. 25 vă va fi adus la ușă prin curier), care au avut generozitatea de a dona sau care s-au înscris pe platfoma Patreon ca susținători ai proiectelor noastre.

          Ar fi mai mare păcatul ca în anul la capătul căruia va împlini zece ani, „Poesis internațional” să nu mai apară sau să fie încă o chestie literară de pe un site pe care o frunzărești într-o doară – continui să cred că experiența de a citi pe hârtie o astfel de publicație (magazin, almanah, spuneți-i cum vreți) este diferită și impune un alt tip de angajare în și de asimilare a textului literar.

          Pentru precomenzi, scrieți un mail pe adresa ckomartin@gmail.com

          Pentru contribuții financiare sau donații, contul este deschis la BCR pe numele Claudiu Eugen Komartin și are IBAN-ul: RO03RNCB0318071661330001

          Pentru a deveni susținători constanți ai celor trei proiecte ale noastre (Clubul de lectură Institutul Blecher, Casa de Editură Max Blecher, publicația „Poesis internațional”), chiar și cu sume modice, de câțiva euro pe lună: https://www.patreon.com/casadeedituramaxblecher?fbclid=IwAR2asW2hzy6AM52zyEwkxxuOsVfhS8vZlo7N1TErnoXWARscszYVk5a1WqA

          Clic pe copertă pentru a avea acces la „Poesis internațional” 24 (2/2019) și lectură plăcută!

Octavian Soviany și „cântecul Ceaușimei”

          Am mai spus-o prin notații fugare sau dialoguri/interviuri când am fost întrebat: între 18 și 22 de ani au fost patru scriitori, doi care mi-ar fi putut fi bunici (ambii născuți în 1931) și doi cam de vârsta mamei, care au însemnat foarte mult pentru mine, deopotrivă uman și cultural. Influențele lor asupra mea, precum și timpul petrecut cu fiecare în parte au fost diferite și evident că nu au cântărit la fel. Însă, înainte de a-i întâlni pe Nora Iuga, Mariana Marin și Mircea Ivănescu (cu care am petrecut cel mai puțin timp, vreo patru-cinci zile din toamna lui 2004, când m-a primit la dânsul în căsuța din Strada Vasile Aaron nr. 3, între timp demolată), a fost profesorul meu de limba și literatura română și literatură universală din clasele a XI-a și a XII-a, după ce m-am transferat la Colegiul Național „Mihai Eminescu”. Îl cunosc pe Octavian Soviany de mai devreme, adică de prin 1998, când mi-a dat meditații pentru examenul de intrare la liceu, pe care părinții mei aveau mari îngrijorări că nu îl voi lua.
          Multe lucruri s-ar fi întâmplat altfel dacă Soviany (despre care până prin 2000-2001 nu știam decât vag că scrie poezie și articole de critică literară prin niște reviste de care n-aveam habar) nu ar fi fost profesorul meu, unul cum nu am mai avut, dacă nu mi-ar fi pus în mână tot felul de poeți ciudați pe care încă nu îi înțelegeam (precum Mazilescu), dar și cărți de critică și istorie literară care au fost esențiale, de la Hugo Friedrich la Gustav René Hocke și de la Jean-Pierre Richard la Vasile Lovinescu. O primă ucenicie extrem de valoroasă. 
          Nu are rost să-i fac elogii exagerate lui O. Soviany, unul dintre cei mai buni și mai complecși scriitori care scriu astăzi în românește. Am vorbit la lansările a vreo cinci-șase cărți de-ale sale (socotind aici și traducerile magistrale din Baudelaire și Verlaine), am editat una dintre cele mai bune cărți de poezie pe care le-a scris, Pulberea, praful și revoluția, stând împreună cot la cot pe textul cărții o după-amiază întreagă, iar timpul petrecut astfel cu fostul meu profesor a fost foarte prețios. Soviany este autorul a numeroase cărți de critică (probabil cea mai importantă, și un fel de corolar, rămâne Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală – în două volume apărute în 2012), a mai bine de cincisprezece volume de poezie și antologii, de la Ucenicia bătrânului alchimist (1983) la E noapte în Arhipelag (2017), al unor volume de teatru și a șapte cărți de proză, cea mai recentă, primul volum al tetralogiei Lelian, intitulată Micul Saturnian, a ieșit acum câteva luni (2019).
          Formula din prima carte de versuri, reluată pe diverse tonalități în Cântecele desăvârșirii interioare (1994), Turnul lui Casanova (1996), Provincia pedagogică (1996), Textele de la Montsalvat (1997), Alte poeme de modă veche (2004), Dilecta (2006), Adda (2015) și Poeme de dragoste (2018), impune un poet cochet, inteligent și cultivat, din familia lui Emil Botta, a lui Radu Stanca, Leonid Dimov și Romulus Vulpescu (pot fi citate în sprijinul acestei afirmații gustul pentru înscenare și artizanal, fantezia debordantă, excesul de gestică și de decor), care își asumă o anumită poză verlainiană, decadentă și orgolioasă. Soviany este în discursul său „de modă veche” un virtuoz, iar antologiile Cartea lui Benedict (2002) și Apocalipsul suav (2015) o dovedesc fără rest.
          Mai este însă o față a lui Octavian Soviany, pe care acesta a arătat-o după 2005: aceea a unui poet capabil să sondeze experiențele-limită, a unui „damnat” foarte autentic și în cheie „mizerabilistă”, mai aproape de scriitura unora dintre poeții generației mele decât de a colegilor săi 80-iști. Lăsând la o parte erudiția și jocul superior, Soviany a convins cu adevărat – și a părut mai contemporan decât oricând cu el însuși – în Scrisori din Arcadia (2005), Pulberea, praful și revoluția (2012) și, într-o anumită măsură, în Călcâiul lui Magellan (2014), cărți în vers liber ce recuperează poeticile mai noi (și în care dialoghează constant cu poeți afíni, precum Mazilescu și Mariana Marin), recalibrându-și expresia în spiritul tăios, deziluzionat și „verist” al generației afirmate în jurul anului 2000. Octavian Soviany a avut puterea de a se reinventa la 50 de ani, ieșind din formula impecabil-clasicizată în care părea închis, și astfel a devenit unul dintre cei mai admirați poeți ai prezentului.
          Acum, Pulberea, praful și revoluția, pentru care a primit unul dintre cele mai serioase și mai râvnite premii de la noi, cel al revistei „Observator cultural”, poate fi citită sau descărcată gratuit, lucru pe care vă îndemn să-l faceți, fiindcă este, nu am nici o îndoială, una dintre cele mai bune cărți de poezie ale acestui deceniu. Deceniu care sper să se încheie cu publicarea la Casa de Editură Max Blecher a volumului de poezie pe care O.S. este pe punctul de a îl încheia.

Octavian Soviany, Pulberea, praful și revoluția

(Casa de Editură Max Blecher, 2012)