Institutul Blecher, ediția 180

Clubul de lectură Institutul Blecher reîncepe și intră în această toamnă în al X-lea an de existență (prima ediție a avut loc pe 20 septembrie 2009, la douăsprezece zile după împlinirea a o sută de ani de la nașterea lui Max Blecher).
Duminică, 2 septembrie 2018, de la ora 19, în localul-librărie Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), sunteți invitați la lectura poeților Ligia Keșișian și Bogdan-Alexandru Petcu. Intrarea e liberă, băutura e rece, poeții prietenoși, pereții plini de versuri răsunătoare.

Ligia Keșișian (n. 24 ianuarie 1988, Piatra-Neamț) este curator al unor festivaluri de muzică și film – Balkanik Festival, Kinodiseea, Festivalul internațional de film pentru publicul tânăr, Caravana Metropolis și Nomad Film Festival. De asemenea, traduce poezie din limba spaniolă și scrie poezie și proză scurtă. A debutat cu volumul de poezie Mici cutremure (2017).

Bogdan-Alexandru Petcu (n. 24 noiembrie 1995, Onești) nu a terminat facultatea de Filosofie de la UBB Cluj, dar a învățat puțină greacă veche și latină. Și a rămas cu câteva obsesii, dar și cu ideea că filosofia, fără a fi folosită de literatură ori științe, e stearpă. În prezent, lucrează ca librar în Iași.

Moderator: Claudiu Komartin

Onisimus Lang, „Sfidarea stafidelor”

„În volumașul cu care debutează, intitulat jucăuș & autopersiflant Sfidarea stafidelor, Onisimus Lang vine cu o încredere în posibilitățile cuvântului scris și rostit pe care majoritatea poeților au cam pierdut-o în ultimele decenii – sau pe care, în orice caz, se codesc în general să o arate, mai preocupați de ocolișuri care să nu le dea de gol vulnerabilitățile & metehnele, de strategii textuale savante sau de grija de a nu părea din cale afară de poetici. Și tocmai în încercarea de a nu părea pretențioși, de a fi aseptici și controlați, efectul la un public mai larg decât cel obișnuit cu poezia contemporană este contrar, lăsând impresia acelor musafiri care țin cu tot dinadinsul să se descalțe la intrare deși gazda insistă să nu o facă. Sunt o mulțime de efecte simple, de «dispozitive» poetice tradiționale, precum rima, asonanța, aliterația, repetiția sau hiperbola, pe care le folosesc în discursul lor, cu priză mult mai mare la publicul contemporan, raperii sau artiștii care fac spoken-word și slam, iar faptul că Onisimus Lang vine din această zonă, și că este înainte de toate un performer captivant al propriilor texte, se vede din plin în prima sa carte. A fi liric, sentimental, exacerbat sau, dimpotrivă, elementar și accesibil, nu îl jenează defel. Și, fiindcă îmi plac poeții care nu se înscriu în mode și fac lucrurile în felul lor și numai al lor, mizez pe naturalețea netrucată a lui Onisimus Lang.”

Onisimus Lang, Sfidarea stafidelor,

Casa de Editură Max Blecher, 2018

Colecția „Opera prima”

stau activ

Stau activ în compania unui ticăit de ceas,

punând la îndoială faptele și faptul că sunt treaz.

Pictez pe pânza de păianjen plictiseală de 5 stele,

cerșind puţină înţelegere de la ministere.

Știi, nu toate lucrurile au un nume:

pauza dintre cuvinte e și ea o lume.

Poezia e naivitatea mea voită

pe care o găsesc când caut

banalitatea gândurilor care mă evită.

Cuvintele-mi fac baie în salivă

apoi alunecă pe toboganul numit limbă.

Am auzit că multe lucruri te distrug în timp,

dar eu cum nu trăiesc în timp, mi le permit.

Sunt curios de spiritul esenţei pure,

și o iau razna des, dar conștiinţa mă tot ia de guler.

Eu m-am făcut dușman cu scena,

ca să rămân prieten bun cu pixul și cu perna.

Tu m-ai crezut puternic

și m-ai crescut în ochii tăi fără să merit.

Eu știu unde se ascunde misterul meu, l-am văzut

și mi-am propus să-l vizitez, dar mă împiedic în secunde.

Noaptea păzesc liniștea să nu mi-o fure nimeni.

Tăcerea-mi spune să am grijă ce-mi spun mie despre mine.

Sunt curios de spiritul esenţei pure,

și o iau razna des

dar conștiinţa are grijă să mă-njure.

detalii

am văzut o mamă oarecare

intrând în viaţă cu dreptul

nu detaliez

am văzut o mamă fericită

fluturând fluturașul de salariu

nu detaliez 

am văzut o mamă cu aspiraţii profesionale

și o bonă făcând ore suplimentare

nu detaliez

am văzut o mamă

fluturând disperată decizia de concediere

și băieţelul ei

alergând nerăbdător

spre ușă

să o întâmpine

dar astea sunt detalii

                                                                                               Onisimus Lang

Undeva la limită, în punctul în care nu

mai poate fi vorba decât de
paragină despre secreția
asta bolnăvicioasă căreia unii îi spun
plâns de milă,
acolo mai dai o dată cu banul în timp ce scapi
o înjurătură murdară,
la cazane, la capătul puterilor, în
vârtelnița gândurilor
care te-nnebunesc, la graniță, la capătul
străveziu al răbdării,
unde nervii se detensionează și fac
poc
eliberându-se de povara
lucidității istovitoare
așa cum spânzuratului i se golesc
într-o clipă mațele și vezica
înainte ca zbaterile să înceteze,
la urmă, când nu
mai are nici o importanță dacă ai înțeles ceva
sau nu
dacă ai fost în stare să tragi vreo
concluzie sau pleci la fel de
gol și de umilit
ca bambusul care ți se ofilește pe măsuță
și nu mai știi ce să-i faci,
și nu mai e nimic de făcut,
înainte să realizezi ceva memorabil,
ceva ce visai cândva că o să transmiți
generațiilor viitoare
acolo,
atunci,
când nici un impuls electric nu
mai aprinde scânteile de pe staniolul creierului,
cerul ăsta gelatinos a salivat atât la
speranță,
în marginea extremă a lumii tale interioare, unde
vinovăția doarme în același așternut
cu nerăbdarea de a mai comite
un act violent împotriva
propriei ființe,
și puterea de a îndura
e flenduri,
și niciun drum înapoi,
și nicio eliberare promisă nu e credibilă,
o lăcustă zdrobită de-o
talpă de cauciuc, un zmeu
scăpat din mână
pierzându-se printre nori,
râzi ca un prost, râd și ciorchinii de întuneric
din tine,
așază-te și nu te mai zbuciuma,
așază-te în iarba asta violentă
și aspră
secerătorul s-a și pornit.

Poeți moderni, de Vojislav Despotov

La începutul acestui secol
Când Apollinaire își mâzgălea caligramele pe hârtie
Fiindcă nu avea sprayuri să le graveze pe pereți
Și Maiakovski demola comunismul
Construindu-l de pe o zi pe alta
Iar Mallarmé arunca zaruri
Pentru a câștiga înapoi tot ce pierduse Dostoievski
A fost inventat un dispozitiv pentru capturarea poeților moderni.

Era un concept foarte complex
Folosit de mii de ori de atunci:
În timp ce cobora de pe scenă
După ce făcuse reverențe domnițelor și micilor industriași
Poetul modern era înșfăcat de niște foarfece de cauciuc
Și o plasă de metal
Îi încingea pieptul
Până ce în sfârșit
Un strigăt puternic de burghez avea să erupă din el.

trad. de Cl.K.

Vojislav Despotov (1950-2000) a fost un poet, romancier, eseist și dramaturg originar din Banatul sârbesc, ce a parcurs în literatura sa, de-a lungul a trei decenii foarte fertile, drumul de la neoavangardă la postmodernism.

O zamă de cuvinte

Dragul meu,

ieri am umblat câteva sute de metri în adidaşii lui Adi. îmi spusesem că voi merge cu ei de-acolo de unde-i primisem şi până acasă pe jos, dar n-am fost în stare. în troleibuz mă holbam la ei, îi studiam, niște pițipoance care se nimeriseră pe acolo au început și ele să-i măsoare, nu înțelegeau fascinația mea pentru niște încălțări albe, simple, în conturul, în materialul din care sunt făcute sau în șireturile prea lungi căutam ceva din veselia mereu împletită cu o tristețe numai a lui, a prietenului meu mort. în ziua de 19 august a murit Lorca. cât a mai ştiut să sufere și omul ăla înainte să-l curețe – și ce înseamnă asta pentru nişte smintiți ca noi? simt că suprafețe extinse din creierul meu sunt defrişate – as we speak, dar şi în săptămănile din urmă, de neputință, vină şi nişte dâre de orgoliu pe care le simt pătându-mi obrazul. memoria se duce naibii, viitorul e o floare tâmpită la care mă uit fără nicio emoție, ca un om care şi-a pierdut orice sens al posibilităților de a ne trăi viața cu un oarecare folos. pe întuneric se văd doar luminițele de la router, par nişte semnale extratetestre pe care trei generații de cercetători le vor studia fără să-nțeleagă o iotă (stau cu geamul închis, urăsc mai mult decât oricând, acum când sunt atât de nedormit de atât de mult timp, cântecul de dezmorțire al păsărilor, care va izbucni în curând – mă gândesc la poveştile cu acei miliardari ruşi care sunt îngropați în cavouri somptuoase cu tot cu canapele, bibelouri, televizoare deschise non-stop şi conectate la toate posturile care au existat şi vor exista vreodată, să nu le scape nimic, nimic). am avut şase ore în care am încercat să trăiesc ca un ins cumsecade şi nu mi-a ieşit – la oricâte tâmpenii m-aş uita pe youtube și oricât aș scrola nenorocirea asta de facebook, nu trece. aş vrea să-i mai scriu unui prieten care știu că are o inimă de aur, dar el acum salvează lumea, n-are rost să-l distrag. altul s-a refugiat oportun într-o bulă (așa se zice acum, nu?) ferită de lamentațiile mele, bine-a făcut. iubita mea e în nord, la quakerii bucovineni, pentru care sunt intolerabil – sau netoaletabil, în fine, nu înțeleg cum gândesc oamenii ăștia smeriți care-l iubesc atâta pe dumnezeu. cinci săptămâni intolerabil de grele, cu prea puțin aer și vești îngrijorătoare din toate părțile, ți se face și frică să mai pui întrebări sau să mai intri în vorbă cu lumea, cine știe ce ai putea afla. în timpul ăsta tata e în continuare 1/2 viu, 1/2 mort şi asta chiar nu are nicio legătură cu pisica lui Schrödinger. când reușesc să adorm, visez versuri obscure din care mai înnădesc câte o poezie deprimantă în timp ce-mi fac o sută de gânduri, buna mea judecată-mi spune că ar trebui să mă opresc, dar e în minoritate. de ce să-i urzic și pe alții cu nefericirile mele terne, nu e porno toată chestia asta și n-au de fapt dreptate quakerii? – și-au dat ei prea bine seama cu ce jigodie sublimă au de-a face. încerc de cinșpe ani să ajung să mă rog în felul meu și nu îmi ies decât poezii în care-mi arăt fără nicio rușine creierul așa cum alții merg dimineața devreme prin parcuri într-un parpalac pe sub care nu poartă nimic și-și arată pula câte unei trecătoare care nici nu s-a trezit bine. and all these are life's very toys etc. etc.

Claudiu

Psihicel și lespedea minunată

Ce se-aude de sub var,
                        copii vioi?
– Este mintea mea strălucitoare,
            cunoscută-n patru zări.
Ce se-aude de sub varul
                   ăsta ca un sloi?
– Mintea mea, ce-ar vrea cu voi
                      să râdă și să cânte,
Caracatiță plăpândă, vă salută
            de pe fundul unei mări.
Și-ar mai vrea să fie iar o punte
Între ea și lume,-acum când totu-i
Deformat în suferință și derută.
Cine țipă de sub var
                       în zadar?

Visul lui Adrian

el desena marea în jurul mării,

pe care de altfel nu a văzut-o cu-adevărat
decât foarte târziu

în viață – iar asta nu l-a dezamăgit, doar

l-a făcut să se retragă puțin

în el însuși, să-și verifice inima

ca pe niște degete pline de cretă

și să încerce o bucurie nouă, singura

pe care a aflat-o după mult timp,

cu toate că undele foșneau

altfel decât crezuse,

și orizontul îi spunea altceva decât

își imaginase atâția ani,

iar stabilopozii cenușii îi păreau siluetele

unor mame care povestesc liniștit,

în timp ce-și așteaptă copiii

cât s-au făcut nevăzuți –

și și-a amintit că de fapt

până atunci numărase, foarte încet,

de la unu la treizeci și doi, că

nu mai dădea nimeni vina pe el, că venise

în sfârșit vremea să nu mai plângă,

ci să intre

și să îi caute,

unul câte unul, printre valurile îndurătoare.

https://instaud.io/2xTl