La
opt decenii de la moartea sa prematură, înainte de a împlini 29 de ani,
scriitorul român de origine evreiască Max Blecher rămâne una dintre
figurile cele mai admirate și mai influente din literatura interbelică (unul
dintre foarte puținii, de altfel, ale căror cărți sunt descoperite cu pasiune
de noi promoții de lectori și de scriitori, cu sentimentul unei frapante
actualități) și în același timp o personalitate puțin cunoscută publicului
larg, așadar neclasicizat/necanonic (în ciuda evidenței că toți criticii proeminenți ai
ultimelor decade au scris pagini superlative despre literatura sa), autor al
câtorva cărți-cult care au în fiecare epocă cititori de o rară, de o aprigă
fidelitate.
Aici se găsește un prim paradox al receptării operei, nu foarte
întinse, dar puternice și acaparante a lui M. Blecher. Numai Mateiu Caragiale
(autor al unei literaturi la fel de concentrate și de contaminante) a mai avut,
dintre scriitorii români ai secolului trecut, asemenea „adepți”, solitari sau
organizați în cluburi de cititori devotați ce întrețin spiritul literaturii
blecheriene cu pasiune, dar și cu o discreție legitimată de întreaga viață a
unui artist exemplar, în explorările căruia scrisul și biografia se suprapun până
la totala identificare. Îmi pare potrivită acestei situații pretenția
ironic-orgolioasă a lui Joyce dintr-un interviu luat de Max Eastman în 1931:
„Nu îi cer cititorului meu decât să-și dedice viața lecturii operei mele”. Și
totuși, absolutismul moderniștilor este la antipodul textelor lăsate de
Blecher: nimic mai străin de etica acestei literaturi intense și autentice
decât ideea de Gesamtkunstwerk sau monumentalizarea și „eroismul” necreditabil
astăzi al atâtora dintre stâlpii modernității europene. Un scriitor, așadar,
pentru cititorii din intimitatea literaturii – niciunui alt autor român din
prima parte a secolului XX nu i se potrivește ca o mănușă faimoasa frază a lui
Hesse în legătură cu literatura lui Robert Walser („Dacă [Walser] ar fi avut
100.000 de cititori, lumea ar fi un loc mai bun”). Spre deosebire, însă, de
arealul german, a cărui cultură înaltă păstrează, până în modernitatea târzie,
această caracteristică: transformarea vieții artistului într-o alegorie, în
stare să facă din personalități ignorate în timpul vieții (sau uitate, cum este
cazul lui Walser) niște legende validate canonic și recuperate in integrum, cultura românească a trăit
periodic eclipse care au făcut improbabile asemenea revalorizări care să dea
peste cap un canon convențional și rigid, suferind de un provincialism
incurabil.
Personaj al unui film ieșit în 2016,
ce împrumută titlul celui de-al doilea roman al său, Inimi cicatrizate, tratând într-o manieră cam prea liberă (și, pe
alocuri, senzaționalistă) drama biografică a unui tânăr forțat de o boală
incurabilă – tuberculoză osoasă – să trăiască în sanatorii, confruntat cu o
suferință fizică ce îl înscrie în galeria marilor torturați tragici, M. Blecher
este autorul unui volum de poezii, Corp
transparent (1934), și a trei cărți de proză: Întâmplări în irealitatea imediată (1936), Inimi cicatrizate (1937) și Vizuina
luminată (rămasă în manuscris și publicată după 33 de ani).
Diagnosticat la 19 ani cu „morbul lui Pott”, tânărul care se
pregătea să studieze medicina la Paris își va petrece următorii nouă ani în
sanatorii din Franța și România, țintuit la orizontală, supus periodic la
chinuitoare intervenții chirurgicale, captiv într-un corset de ghips. Și
totuși, Întâmplări în irealitatea
imediată nu este o carte despre boală, ci despre anumite deformări de
percepție, despre o lume ieșită din țâțâni (s-a vorbit despre o „criză a
realului” la Blecher) – despre care scriu imediat cu entuziasm Mihail Sebastian
(„Sunt cărți care par a-ți fi fost adresate (...) scrise cu orgoliul
singurătății și cu speranța ascunsă de a găsi undeva o corespondență, un
răspuns, un ecou. O astfel de carte este Întâmplări
în irealitatea imediată”), Octav Șuluțiu („Întâmplări în irealitatea imediată este o carte uluitoare”) sau
Eugen Ionescu („Întâmplarea a făcut ca d. Blecher să aibă nu numai aspirații
metafizice, ci și talent literar și, unor expuneri de probleme, unor
mărturisiri, să urmeze «întâmplări» de-o poezie fantastică neasemuită; atmosfere
create dintr-o frază, dintr-o imagine; pagini de-o frăgezime sau de-o putere de
viziune cu totul rare”). Cu un extraordinar control al limbii, introspectiv și
funambulesc, M. Blecher are o fascinație pentru frumosul artificial și o
imaginație luxuriantă, literatura sa convertindu-se într-o confesiune directă
și bulversantă a suferinței și atrocității. Din coșmarul trăit pe viu, Blecher
se smulge printr-o fantezie foarte productivă, prin șarje onirice și prin
sondarea teritoriilor visului și ale halucinației.
În Inimi cicatrizate
(comparată fără temei, numai din cauza heterotopiei coincidente, sanatoriul, cu
Muntele vrăjit al lui Thomas Mann),
Blecher va face un pas înapoi, impunând prin narațiunea la persoana a III-a o
anumită distanță față de cititor, care îi diminuează din forță și din
directețea frapantă a discursului. Carte cu multe cruzimi fiziologice și
morale, Inimi cicatrizate este
deopotrivă cel mai dezordonat și cel mai frust dintre romanele sale, și totuși
Blecher nu a mers în îndrăzneală până la capăt: ediția de Opere (2017), îngrijită de criticul Doris Mironescu (autor, acum șapte ani, al excelentului studiu Viața lui M. Blecher) sub egida
Academiei Române, scoate în sfârșit la iveală primul manuscris al cărții, care
se intitulase inițial Țesut cicatrizat,
cititorul având
ocazia să intre în contact cu varianta „sălbatică”, neșlefuită
a cărții.
Depășind suprarealismul ornat și destul
de conformist pe care îl tatonase în Corp
transparent, Blecher va scrie până în ultimele clipe ale vieții capodopera
sa postumă, Vizuina luminată,
publicată pentru prima oară în 1971, de către poetul avangardist Sașa Pană. Vizuina luminată este un roman-jurnal ce
tratează experiența bolii, impresii și amintiri din sanatoriu, reverii și
spectre generatoare de anxietate. Puțini sunt scriitorii din cărțile cărora să
ieși amprentat durabil și a căror scriitură să fie într-o asemenea măsură de
obsedantă și expiatoare. Prăbușirea în propriul corp aduce o stranie lumină
interioară, pe mari ecrane lăuntrice este proiectată drama unei lucidități
necruțătoare – vedem derulându-se episoade stranii, fragmente onirice intense,
înșelătoare escapade himerice –, iar în „văgăuna” absurdă și fără scăpare a
cărnii și a fluxurilor sanguine sălășluiește un anti-erou calm și lipsit de
patetism, care a abandonat orice formă de autoiluzionare: „Tot ce facem, tot ce
trăim, lăsăm să se topească în aer și aerul pe locul acela se reface fără urmă. Toată claritatea lumii
absoarbe viața noastră. Și totuși în vidul acesta funcționează, în locul ascuns
al unui corp, ceva ce doare și suferă fără a fi atins de nimic material, cu
gânduri și sentimente din neant, ce sunt neant și totuși torturează corpul
acesta interior și el gata să dispară și să se dizolve în aer”.
Trebuie să ni-l imaginăm pe Blecher
eliberat.
