În 2006 (în a doua săptămână din mai, ca să fiu cât se poate de exact), când am ajuns într-un campus din Coreea de Sud (era un orășel la vreo sută de kilometri de giganticul Seul, cam ce e Ploieștiul față de București, doar că avea vreo două milioane de locuitori), am înțeles că acei câțiva europeni invitați la ambițiosul festival de literatură și traducere (pe lângă mine, care nu împlinisem 23 de ani și habar n-aveam pe ce lume sunt, aduseseră câteva nume grele din Europa Centrală și de Est, pe Olga Tokarczuk, Vladimir Arsenijević și György Dragomán, care de-abia publicase în Ungaria „Regele alb”), așa, noi patru eram văzuți la grămadă ca reprezentanți ai aceleiași zone, ai aceleiași „culturi”, cu tot cu diferențele evidente de limbă, tradiție, grund (sau background) istoric. Pentru gazdele noastre extrem-orientale, un sârb, un ungur, o poloneză, un român și poate chiar și suedeza și francezul din team-ul european eram toți cam din același „film” (nu știu dacă are sens să adaug că pe atunci România nu intrase în U.E., Serbia nici atât, deci explicația nu stătea în faptul că am fi putut fi priviți toți șase ca „cetățeni europeni”, vorba cântecului). La întâlnirile cu studenți de la acea universitate (care se-ntindea pe kilometri întregi, printre niște dealuri, peluze și pădurici ireproșabil întreținute), gazdelor noastre le-a venit destul de greu să ne „potrivească”, dacă-mi amintesc bine, sârbul și poloneza au mers la același departament de limbi slave, eu am avut o-ntâlnire cu o trupă foarte pestriță și hazoasă de vreo 15 tineri care studiau românește, dar nu vorbeau o boabă.
Impresia de apartenență la același teritoriu căruia noi, europenii, păream circumscriși, a reieșit și din faptul că eram puși (e drept, și cu poetul american Peter Campion și doi scriitori latino-americani) la aceeași masă, alta decât cea la care stăteau poeții și prozatorii sud-coreeni, deși cred că unul dintre scopurile festivalului era tocmai crearea unor legături cu ei...
Cu patru zile în urmă, după lectura pe care am avut-o la Centrul Cultural Minoriten din Graz, am fost interpelat de un domn de culoare, poate cu vreo 15, cel mult 20 de ani mai mare decât mine, și o aparență foarte artistică (aveam să pricep mai târziu că are o bună reputație ca slammer): fără politețuri sau introduceri pompoase, m-a întrebat în ce limbă am citit acolo. I-am spus zâmbind că în românește, la care întrebarea lui a venit imediat: – De ce? – Fiindcă sunt român și scriu în limba asta. – Și erau români în sală? – Nu știu, probabil că vreo 5-6 dintr-un public de 40. M-a privit ca pe un stupid și un nemernic și mi-a întors spatele. Omul chiar nu înțelegea ce caută un ins care scrie-ntr-o limbă a unei țări despre care nu știe nimic să-și rostească într-un oraș austriac textele în acea limbă, acompaniat de cineva care-i citește traducerile-n germană.
Sunt doar două dintre multele întâmplări multiculturale pe care le-am trăit de 10-11 ani încoace pornind de la scrisul meu, de la „cariera” mea de traducător, dar și de la călătorii și întâlniri cu totul neașteptate prin lumea asta. M-am lungit puțin, oare ce voiam să spun? Cred că ceva în legătură cu eurocentrismul nostru caraghios (caraghios când vest-europenii se uită la noi în general ca la niște bizarerii, iar cei de pe alte continente ne văd alături de nații și tradiții culturale cu care avem mai puține legături decât cu Turcia, țările Caucazului sau chiar unele părți ale Orientului apropiat)? Sau poate voiam să spun că atunci când ne avântăm foarte siguri pe noi în discursuri care au legătură într-o mică măsură cu viața noastră, cu ceea ce știm despre lume și cu ceea ce are cu-adevărat legătură cu specificul și cu urgențele noastre (Grexit, imigranții sirieni, noul primar musulman al Londrei, discuțiile în legătură cu detenția lui Breivik vs legile draconice ale Barnevernet, nominalizarea lui Trump etc.), ar trebui să fim ceva mai atenți la nuanțe. Știu, știu, trăim în epoca facebookului, dar de undeva tot trebuie pornit: poate de la realizarea faptului că nu suntem nici buricul Pământului, nici cea mai prăpădită nație (chiar dacă, în general, stima noastră de sine e foarte scăzută) de pe fața lui.
„Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată.” (chiar așa, Mihai Eminescu)
