Câteva prelucrări după Ghilgameş, Epopeea lui

Ghilgameş a adus cu el coarnele bestiei, şi le-a atârnat

ca pe un trofeu,
apoi şi-au spălat mâinile
împreună în apele Eufratului,
şi împreună au plecat, umăr la umăr
să străbată străzile Urukului.
Oamenii din Uruk s-au strâns să-i vadă
i-au aclamat ca pe eroi.

Ghilgameş întreba sigur pe el:
Cine e cel mai curajos cine cel mai viteaz din
această cetate?
Desigur, Ghilgameş e cel mai curajos şi cel mai viteaz din
această cetate...

La palat, a dat o mare petrecere.
Înainte de ziuă, bărbaţii aţipiseră –
zăcea fiecare în culcuşul lui.
Şi Enkidu a adormit, şi a avut un vis
pe care, trezindu-se, i-l spuse tovarăşului său.

(tableta VI)

De îndată ce patroana barului l-a văzut, şi-a pus drug în uşă,
a închis lacătul, a zăvorât poarta din spate.
Auzind-o pe Siduri, Ghilgameş a trecut strada,
faţă sub pălărie, bărbie ridicată,
şi i-a spus
„De ce îţi pui drug în uşă,
de ce te-nchizi cu lacăt,
de ce zăvorăşti poarta din spate?
Ce ai văzut să te sperie aşa?
Dă-mi drumu-năuntru, altfel o să sparg lacătul
şi tot o să intru.”
Ghilgameş i-a spus ospătăriţei cuminţi
„Eu sunt Ghilgameş, sigur ai auzit de mine, eu i-am
făcut felul Gardianului
şi l-am ras la pe Humbaba din Pădurea de Cedri,
am omorât cu mâna mea lei,
l-am culcat pe taurul coborât din ceruri, şi l-am trimis
pe lumea de dincolo.”
Siduri îi răspunse:
„Dacă eşti adevăratul Ghilgameş care i-a făcut felul Gardianului,
care l-a ras pe Humbaba din Pădurea de Cedri,
care omora lei cu mâinile lui,
care l-a pus la pământ pe taurul coborât din ceruri
şi l-a omorât,
de ce ai obrajii supţi şi privirea asta distrusă?
De ce ai inima îndurerată şi eşti încercănat?
De ce duci atâta tristeţe cu tine?
De ce arăţi ca unul care vine de departe
şi trecerea anotimpurilor i s-a încrustat pe chip?"
Ghilgameş i-a răspuns:
„Cum să nu mă am obrazul supt şi faţa căzută?
Cum să nu fiu tulburat, cum să nu arăt ca un bezmetic?
Nu mai simt nimic.
Nu îmi mai pasă de nimic.
Cum să nu arăt ca unul care a fost plecat de mult în călătorie
viscolul şi arşiţa mi-au brăzdat faţa.”

(tableta X)

Nimeni nu poate să vadă,
nimeni nu poate să vadă faţa morţii,
nimeni nu poate să-i audă vocea,
şi totuşi ea seceră peste tot, sălbatic şi arbitrar.
Pentru câtă vreme construieşti o casă?
Pentru câtă vreme închei un contract?
Pentru câtă vreme poate ţine un lucru, să zicem o moştenire?
Pentru câtă vreme va fi răutate în ţinuturi?
De câte ori râul nu şi-a ieşit din matcă şi apoi s-a retras
şi viaţa licuriciului a durat doar o clipă.
Chipul care ar fi putut să înfrunte chipul soarelui
nu a existat niciodată.
Cât de mult se aseamănă cei ce dorm şi cei ce-au murit.
Dar imaginea morţii nu poate fi reprodusă.
Într-adevăr, eşti o fiinţă omenească nimic mai mult.
După ce Enlil a rostit cuvântul,
Anunakii, zeii cei mari, s-au adunat laolaltă.
Împreună au hotărât destinul meu şi al tău.
Ei au inventat moartea pentru că tot ei au creat viaţa,
dar au făcut în aşa fel încât ziua morţii noastre
să nu poată fi aflată din timp.

(tableta X)

Miercuri, la Braşov (librăria Okian)

La Braşov, prin nămeţi, Cele mai frumoase poeme din 2012 (Tracus Arte, 2013) şi Cântece vis de John Berryman (Casa de Editură Max Blecher & Editura Armanis, 2013), cu Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Dragoş Varga şi Radu Vancu. Miercuri de la ora 17, în librăria Okian.

Un dialog cu Irina Nechit, în „Jurnal de Chişinău”

Zâsei şi eu ce mă duse capul.

Vineri, la Bistriţa (în Red Point)

Poetry makes a point, mâine 24 ianuarie, în cafeneaua Red Point din Bistriţa, unde va veni şi Radu Vancu – împreună vom prezenta (şi vom citi din) antologiile Cântece-vis de John Berryman (selecţie, traducere, postfaţă de Radu Vancu), Cele mai frumoase poeme din 2012 (ce conţine poemele a 50 de autori cu volume publicate în 2012) şi volumul colectiv Tranzbordare 13.

Miercuri, la Bistriţa (în Plan B Club Café)

Nu am nicio îndoială că volumul de anul trecut al lui Nicolae Avram, All Death Jazz, este una dintre cărţile cele mai valoroase apărute la noi în 2013. Despre cartea lui Avram s-a scris la superlativ, primind, în mediul literar, recunoaşterea pe care o merita, mai ales că era al doilea volet al unui diptic început în 2010 prin Federeii (prima carte publicată de Casa de Editură Max Blecher). Mâine, în Plan B din Bistriţa, Avram vine pentru a lansa această carte provocatoare şi memorabilă împreună cu volumul postum al fostului său coleg, Aurel Onişor (semnul la care te vei opri să bei apă), de la moartea căruia se vor împlini foarte curând 20 de ani.

Pentru „Poesis internaţional”

La mai bine de opt luni de la apariţia ultimului număr al revistei „Poesis internaţional”, credem că e vremea să facem acest apel public care ar putea fi decisiv în continuarea unui proiect publicistic pe care nu vrem să-l abandonăm. „Poesis internaţional” a reuşit, în cei trei ani de existenţă (2010-2013) să adune scriitori şi traducători care au participat cu entuziasm la crearea uneia dintre cele mai vii şi mai constante reviste de literatură de la noi. Traducerile atât de necesare din literatura mai veche şi mai nouă din întreaga lume, debuturile câtorva tineri poeţi care între timp au publicat volume foarte promiţătoare, recuperarea unor poeţi şi teme ce meritau reconsiderarea sau relansarea în spaţiul public românesc, legăturile stabilite cu autori, grupuri şi organizaţii literare din peste 20 de ţări sunt reuşite pe care oricine le-a putut remarca în cele douăsprezece numere publicate. Criza a lovit, ca peste tot, şi aici, sprijinul (exclusiv privat, datorat directorului-fondator Dumitru Păcuraru) devenind, de la mijlocul anului trecut, imposibil.

Regretul pentru această lungă pauză (în condiţiile în care gândisem o publicaţie cu apariţie trimestrială) nu este doar al nostru, al redactorilor şi al colaboratorilor consecvenţi, ci şi al multor cititori, poeţi, traducători care au deplâns dispariţia revistei. În speranţa că nu s-au resemnat, cum nu am făcut-o nici noi, îi anunţăm că intenţia noastră e ca, în luna martie, să publicăm un număr 13 care să continue construcţia începută. Suntem destul de lucizi ca să ştim când un lucru a ieşit din termenul de garanţie, când un proiect literar şi-a trăit viaţa – nu este cazul revistei „Poesis internaţional”.
Întrucât nu dorim (şi nu ne putem baza pe) un sprijin instituţional, singura şansă ca „Poesis internaţional” să apară în continuare (şi nu doar în format electronic) este să strângem de unde şi cum putem, pentru fiecare număr, banii pentru supravieţuirea proiectului. De aceea, fără a fi pe deplin încrezători în colecte publice sau donaţii, le cerem cititorilor noştri un simplu gest de solidaritate care ne-ar da încredere în posibilităţile de a merge mai departe cu P.I.
Astfel, începând de azi, 19 ianuarie, deschidem o listă de subscripţii, care presupune o simplă precomandă a numărului 13, pe care l-am putea lansa în primăvară, cu sprijinul cititorilor. E de ajuns să scrieţi un mail pe una dintre adresele poesisinternational@yahoo.com sau ckomartin@yahoo.com, în care să vă exprimaţi dorinţa de a primi, în maxim două luni, când va ieşi din tipar, primul număr al noii serii. Costul unui exemplar este 20 de lei, iar dacă vom primi în următoarele săptămâni măcar 100 de (pre)comenzi, am putea porni de aici, având garanţia că o parte din costurile de tipar vor fi astfel acoperite. Ne încredem în această soluţie ce ne-ar putea da încrederea de a reporni motoarele unei publicaţii de vârf, care a demonstrat până acum, prin excelentele contribuţii pe care le-a adunat, că are o viziune şi o direcţie pe care poate să meargă încă o vreme în folosul tuturor, poeţi, traducători, cititori cu dorinţa de a rămâne conectaţi la literatura care continuă se fie scrisă în întreaga lume.
Ar însemna enorm pentru noi să primim confirmarea interesului dumneavoastră pentru continuitatea şi constanţa pe care am încercat să le promovăm şi impunem prin „Poesis internaţional” în exotica literatură română contemporană.

Un confesiv: Dumitru Bădiţa

Dumitru Bădiţa, confesive (Editura Vinea, 2013)

O carte care merita mai multă atenţie, dar a apărut şi s-a mişcat cu mare discreţie (aşa cum i se potriveşte unui confesiv adevărat) este al cincilea volum al lui Dumitru Bădiţa. Bădiţa nu mai publicase poezie din 2010, când Invitat la Săvârşin, carte-hibrid, bine scrisă şi inteligent construită, a fost una dintre apariţiile notabile cu care Casa de Pariuri Literare şi-a început activitatea editorială. În confesive, Bădiţa adună texte pe care le ştiam încă din 2009 (pe o parte dintre acestea le citise la una dintre primele ediţii ale Institutului Blecher) şi mă miram că amână atât de mult publicarea lor. Cartea nu are stridenţe şi este, ca toate cele patru volume de poezie ale autorului (despre primele două, unghii foarte lungi şi cumsecade (2005) şi Poeme prerafaelite (2008), am scris la vremea apariţiei lor), un proiect coerent, de sine stătător, pe linia poeziei cotidianului, ironică şi conştientă de pericolul asumării zgomotoase a vreunei poze sau scălămbăieli poetice. Pe scurt, confesive este o plachetă care îi cere cititorului atenţie şi sagacitate. Personal, lectura cărţii mi-a retrezit interesul pentru distincţia polemică pe care o făcea Robert Bly în The Dead World and the Live World, unde opunea conştiinţei poetice ce are în centrul căutărilor (şi al expresiei) ei news of the human mind (unde intrau poeţii confesivi) pe aceea care prezintă news of the universe (o opoziţie redusă foarte simplist în poezia românească a ultimelor decenii în termeni de minimalism vs maximalism, sau biografism vs neoexpresionism – vorbe proaste de critici cu lecturi sărace). Ştiri dinspre universul înconjurător, oricât de banal şi de la firul ierbii ar părea, răzbat în fluxul poetic al lui Bădiţa, ceea ce îl îndepărtează de cohorta confesivilor vorbăreţi şi neinteresanţi care au năpădit, cam după 2000, poezia românească, refuzând cu grimase şi ochi daţi peste cap orice formă de depăşire a condiţiei lor poetice. Reactiv, sarcastic şi virulent fără isterii şi cutezanţe falşe, Bădiţa e unul dintre poeţii care îşi urmează proiectul şi îşi tratează temele, în ciuda umorului şi autopersiflării, cu gravitate şi cu constanţa unei inteligenţe ce reuşeşte să lase, la capătul fiecărei plachete pe care-şi pune semnătura, impresia bravurii, în ciuda refuzului net al oricărei bravade...