marți, 17 decembrie 2019

„nimbul de șmirghel”


Monica Stoica, Fetele visează electric (Charmides, 2019)

       Monica Stoica este în Fetele visează electric (Charmides, 2019) o compătimitoare pătimașă, atât în raport cu personajele care îi populează poezia (cerșetori și prostituate, „băieți schizo” și hebefrenici, depresivi, afazici și rătăciți, „prinți ai mizeriei” și dezechilibrați chimic ce trăiesc în regimul iminenței și al vertiginosului, pentru a căpăta contur precis și personalitate pregnantă în ultima parte a cărții – „nebuna Sevastița”, „bipolarul Nea Alexandru” sau „Maria Scarlat, escortă” îi dau prilejul pentru poeme în care Octavian Soviany din Scrisori în Arcadia și, poate, Pulberea, praful și revoluția o întâlnește pe Ruxandra Novac din irepetabila Ecograffiti), cât și cu propria biografie turbulentă. Reactualizând o ipostază rimbaldiană în peisaje urbane halucinate, învăluite în „întunericul amorf și letal”, specifice erei „contrariilor și a erorilor fundamentale ale identificării”, în care „omul te-așteaptă ca pe-un algoritm”, subiectul poetic din Fetele visează electric (voită sau nu, oglindirea în titlul celebru al lui Philip K. Dick de acum o jumătate de secol e greu de ocolit) este un fel de Blade Runner feminin, hipersensibil, saturat de-o luciditate autoscopică de origine saturniană, umblând paranoic și dereglat pe străzi luminate artificial, în noaptea „în care conlucrează Mafiotul celest și moartea”. Vagabondaj anesteziat de aglomerarea de imagini proliferante, în atmosfera ostilă a orașului în care hipertehnologicul aproape că a extirpat orice decor natural („ce monocord & sick e sunetul sleit al mașinilor / în colț lângă ruina vegetală din delta văcărești / fata își străpunge ochii cu iglițele fără teamă / a ajuns la limită și care-i limita pentru o fată?”), în „caruselul pentru care nu există / buton de oprire”, „băiețoaica febrilă” este în același timp și vânătorul, dar și androidul, despre care știm că este mai uman decât omul, și de aceea trebuie găsit și eliminat. Cochetăria nevrotică a Monicăi Stoica („așa că alegem culoarea neagră, / rochiile / și costumul de latex / să ni se dea ceva pur, / ceva neiertător, fiola cu otravă, / trena de dantelă cu perle, mânjită de sânge, / implanturile neuronale, / o luptă armată pentru iubire”) a produs unul dintre cele mai percutante debuturi din poezia ultimilor ani, pe care l-aș pune în momentul acesta doar lângă 4,5 litri de sânge, miliardar a lui Dan Dediu – unui asemenea discurs nu-i poți face dreptate vivisecționându-l și umblându-i prin mațe și hățișuri neuronale, și cu atât mai puțin povestindu-l, iar atunci nu-ți rămâne decât să citezi secvențe în care imaginația e turată la maxim, iar pulsul o ia razna până ajunge să fie imposibil de măsurat: „câte ore mai sunt până la extincție? vocea mea răsunând în megafoane, / nebunul bărbos, înarmat, suit pe parapet, cu predica tânguitoare / și fetele care adună păpușile de porțelan în debarale. halena și ura lor / și iubirea lor într-o zi de vară, când fiecare se bate cu umbra lui / și, practic, trupul e mai inconsistent decât umbra. cum să interpretez / evenimentele, acest mortal kombat în noapte, cu nimbul de șmirghel, / cu care microscop să mă uit și ce e pe lamelă, maestre tehnologic, / ploscă-n care-mi scuip flegmele și expectorez drame bulevardiere și glume / de antilopă-n mijlocul tigrilor. cuțitele sunt toate ascuțite în visul meu. / în camera mobilată ultramodern sunt singură și mă transform în obiect. (...)”. Fetele visează electric este un volum de debut abil construit, intens și acaparator.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu