Gheorghe Iova
foto: Dirk Skiba
O preconcepție curentă în legătură cu scrisul lui
Gheorghe Iova, genul de loc comun rostogolit cu ușurință de adversari și
rău-voitori și acceptat cu superficialitate și în general pe necitite, a fost
că acesta nu ar avea „operă”, că geniul său oral nu ar fi fost dublat de
aceeași acuitate în practica textuală. Nici nu ar trebui să ne mire o asemenea
judecată de valoare inexactă, de nu de-a dreptul ipocrită: schimbând ce e de schimbat –
fiindcă avem de-a face cu doi autori (două caractere) greu de pus în relație,
care au însă în comun vocația libertății de conștiință și spiritul de
nealiniați și neconcesivi –, și lui Paul Goma i-a fost lipită, cu largul
concurs al Securității, o etichetă similară, contrazisă de câteva cărți solide
din anii ‘70-‘90.
În cazul lui Iova, care a debutat târziu (să nu uităm că
și-a publicat prima carte, Texteiova,
după căderea comunismului, la 42 de ani), faptul că omul a fost întotdeauna
independent și ireverențios față de orice fel de judecată îngăduitoare și
șablonardă și de ierarhiile acceptate fără interogări critice extenuante a
cauzat receptării oneste de către mediul
literar a cărților sale. S-a acceptat cu jumătate de gură că influența
gândirii lui teoretice asupra unei bune părți a generației 80 a fost un
catalizator și că maieutica propusă de Iova a funcționat ca sistem de propulsie
pentru câteva glorii ale literaturii noastre din ultimii patruzeci de ani. Ba
mai mult, odată ce 80-iștii nu au mai fost interesanți pentru Iova (și nu
invers), acesta a jucat un rol similar un sfert de secol mai târziu pentru
câțiva tineri scriitori de după 2000 – de la Răzvan Țupa,
Elena Pasima și Bogdan Lipcanu până la Cosmin Manolache (împreună cu care a
scos acum trei ani o carte complexă, captivantă și neîncadrabilă, Etalonul Mizil. Ficțiunile măsurătorilor).
Disponibilitatea lui Iova pentru dialog și
explorare/reflecție-în-comun (spun asta prin prisma propriilor mele experiențe
cu el) a rămas neschimbată până la sfârșit. Și din punctul acesta de vedere,
Gheorghe Iova a fost exemplar. Nu atât ca figură magisterială (nu cred să-l fi
interesat vreun moment asumarea unei asemenea posturi), cât ca acordor de mare
finețe al gândirii altora, de spirit lucid și problematizant cu o cultură
masivă și o tenacitate pe măsură. Câteva schimburi de replici cu Iova (care
impunea un ritm alert și nu de puține ori disconfortant) puteau pune cugetarea
interlocutorului său pe alte șine:
lecția cea
mai importantă pe care a predat-o este să te abați constant și metodic de la
clișee, să le pui în discuție fără prefăcătorii și să te situezi, oricât de
mult te-ar putea costa asta în raporturile sociale și profesionale, în unghiul
pe care ceilalți îl ocolesc din comoditate sau calcul oportunist.
Moartea lui Gheorghe Iova, pe 29 iunie 2019, e o pierdere
însemnată, iar reevaluările corecte ale poeziei, prozei și sistemului său critic vor scoate la iveală, sper, pentru promoțiile viitoare, un personaj de
neocolit al culturii noastre literare din ultimele decenii.
M-am bucurat când Caius Dobrescu a acceptat invitația mea
de a deschide numărul 24 al revistei cu un interviu extraordinar ce apare, după
douăzeci și unu de ani, într-o formă integrală, revăzută și corectată – merită
citit cu atenție, dacă nu chiar cu creionul în mână, pentru că din metoda și
din fizionomia morală ale lui Gheorghe Iova avem de învățat o seamă de lucruri
de cea mai mare importanță. O țară – o cultură – fără astfel de intelectuali și
scriitori e în mare primejdie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu