Un articol recent al lui Erwin Kessler din "22", intitulat "Fata Babei", dezlănţuie Jihadul în lumea artei. Îl ştiam pe Kessler din articolele adunate în volumul ceARTă (Nemira, 1997), ale cărui ecouri nu s-au stins pe de-a întregul, în unele medii intelectuale, nici până astăzi. Cunoscut a rămas Kessler nu doar pentru atitudinea sa iconoclastă (se războieşte de la douăzeci şi ceva de ani, de când a început să scrie despre arta contemporană, cu mai toţi "dinozaurii" establishment-ului autohton, în încercarea de a delegitima un întreg eşafodaj de autoiluzionări tradiţionalist-ortodoxiste şi de înrădăcinări depăşite estetic), ci mai ales (din punctul meu de vedere) pentru că arată, cu fiecare poziţie pe care o ia, că este un intelectual emancipat, armat teoretic, la curent cu cele mai importante lucruri întâmplate în arta ultimelor decenii, la noi şi aiurea (capitol la care în spaţiul românesc nu se stă prea bine nici în arte, nici în literatură, nici măcar în tehnologie) şi, mai ales, un publicist înzestrat cu calităţi excepţionale - e bătăios, virulent, are verb demn de un pamfletar, pe care însă şi-l pune în surdină de cele mai multe ori (sau doar îi construieşte contrafortul) prin argumentaţii inteligente şi bine conduse care provoacă aproape de fiecare dată, din partea celor desfiinţaţi, reacţii spectaculoase (aici nu-i nici o surpriză, cultura urii reprezentând în România cam singurul lucru de care putem fi siguri).
Atenţia asupra ultimei isprăvi kessleriene mi-a atras-o o scrisoare de protest pe care am primit-o pe mail. Incriminând articolul din "22" de vulgaritate şi atitudine injurioasă, semnatarii protestului sar de fapt în apărarea lui Vladimir Zamfirescu (n. 1936), unul dintre "seniorii" incontestabili (a se citi: dincolo de orice contestare posibilă) ai picturii româneşti. Ei bine, Kessler nu se dezminte şi reuşeşte, comentând cea mai recentă expoziţie a lui Zamfirescu, să reducă (din câte înţeleg eu, ca diletant în domeniu) arta acestuia la o grămăjoară de clişee şi de tehnici şi idei preluate cu afectare şi conformism conform unei viziuni depăşite asupra artei. Afirmaţia sa că "Arta de tip zamfirescian, manieristă, pedant culturalistă şi fraudulentă estetic, ridică şi compromite totodată una dintre cele mai importante probleme ale artei actuale, anume: cum e cu putinţă ceva vechi?" ar merita o discuţie serioasă şi dincolo de orice segregări şi violenţe retorice, numai să ai cu cine...
Fireşte, elevii şi urmaşii lui V.Z. au sărit ca arşi (nu că ar fi primii care se revoltă împotriva nonconformismului şi a verdictelor nemiloase ale criticului - au fost de pomină polemicile sale din anii '90 cu Sorin Dumitrescu, Horia Bernea sau Andrei Pleşu) cerând nici mai mult, nici mai puţin decât "solidarizarea" (o mişcare caraghioasă şi inutilă, care nu face decât să sporească ecourile textului kesslerian, ajuns, iată, până şi la mine) împotriva "devierilor" lui E. Kessler. Care, între paranteze fie spus, este, "printre altele", un reputat filosof şi istoric de artă, nu vreun jurnalist cu pretenţii de critic, ce ar pune şi el umărul la legitimarea tinerilor artişti nuli, abjecţi, "pornografi", în defavoarea valorilor confirmate ale Rrromâniei ante-decembriste. Căci, din câte înţeleg eu, certărețul Kessler nu duce un război împotriva "bătrânilor" in corpore, ci doar contra acelora (unii dintre ei sunt încă foarte tineri, dar osificaţi în formule perdante din start) care nu reuşesc să se desprindă de avatarurile artei prăfuite, conformiste şi snoabe care se află încă, în peisajul românesc contemporan, pe o poziţie de forţă, "centralistă", refuzând inovaţia şi refugiindu-se în simbolic şi evazionist.
Am avut o surpriză extraordinară acum câteva luni când mi-a picat în mână Cel ce se pedepseşte singur. Ştefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu. Arta şi România în anii '80-'90 (2009), una dintre cele mai uimitoare mărturii în favoarea unei arte curajoase, subtile şi implicate social (mă feresc să spun disidentă) în România comunistă şi post-decembristă, carte-album cuprinzând lucrările a trei excelenţi artişti care s-au manifestat cu discreţie în ultimele decenii ale secolului XX. Am aflat astfel, datorită lui Erwin Kessler (curatorul expoziţiei de la Palatul Mogoşoaia şi editorul acestei cărţi) despre câteva lucruri care ar merita mult mai bine ştiute şi despre doi artişti străluciţi: Ştefan Bertalan (n. 1930) şi Ion Grigorescu (n. 1945) - despre opera pictorului Florin Mitroi (1938-2002) vorbindu-se ceva mai mult în ultimii ani -, pe care vi-i recomand, la rândul meu, cu entuziasm.
joi, 30 iulie 2009
miercuri, 29 iulie 2009
Colajele de la Bistriţa
duminică, 26 iulie 2009
Bartis & Dragoman
Sper ca Festivalul Internaţional de literatură de la Bucureşti de anul trecut să se repete şi în 2009. A fost un prilej bun să-i reîntâlnesc şi să-i aud pe doi dintre scriitorii citiţi în ultimii ani care mi-au plăcut cel mai mult. De altfel, cărţile celor doi prozatori maghiari originari din Târgu-Mureş, Attila Bartis şi Gyorgy Dragoman (Tihna şi Plimbarea, respectiv Regele alb) s-au bucurat de succes şi la noi, după ce au făcut vâlvă în Ungaria şi o carieră internaţională notabilă (de curând, Dragoman, publicat de Suhrkamp, a fost una dintre vedetele târgului de la Frankfurt).
Bartis şi Dragoman au fost trataţi ca nişte scriitori întorşi acasă, poate şi fiindcă ei cunosc limba română, iar prezenţa temelor româneşti din cărţile lor (amândoi au copilărit în Ardeal, până să emigreze în anii ‘80 împreună cu familiile lor în Ungaria) fac din experienţele de adolescenţă ale celor doi ceva extrem de viu şi de vibrant pentru noi, iar familiaritatea şi naturaleţea care au înconjurat prezenţa lor la Clubul Ţăranului, precum şi scurta discuţie pe care au avut-o împreună cu traducătorul Marius Tabacu la Centrul Cultural Ungar, au fost marele câştig al acestui eveniment.
N-ar fi exclus să mai auzim – şi să citim în curând – şi despre alţi tineri scriitori din Ungaria (am tot auzit, de pildă, în ultima vreme de Krisztian Grecso), fiindcă literatura maghiară are foarte multe de oferit – pe lângă celebrii György Konrád, Imre Kertész sau Esterhazy Peter –, iar Bartis şi Dragoman (primul sclipitor în discurs, al doilea fermecător prin amănuntele semnificative aduse în discuţie, cum ar fi numărul matricol de pe uniformele pionierilor comunişti din România) sunt nişte certitudini ale literaturii scrise azi în Europa Centrală şi nişte scriitori cu care avem a ne mândri, zic eu, cel puţin la fel de mult pe cât ne-am mândrit în ultimul deceniu cu scriitorii germani plecaţi din România în perioada comunistă.
Bartis şi Dragoman au fost trataţi ca nişte scriitori întorşi acasă, poate şi fiindcă ei cunosc limba română, iar prezenţa temelor româneşti din cărţile lor (amândoi au copilărit în Ardeal, până să emigreze în anii ‘80 împreună cu familiile lor în Ungaria) fac din experienţele de adolescenţă ale celor doi ceva extrem de viu şi de vibrant pentru noi, iar familiaritatea şi naturaleţea care au înconjurat prezenţa lor la Clubul Ţăranului, precum şi scurta discuţie pe care au avut-o împreună cu traducătorul Marius Tabacu la Centrul Cultural Ungar, au fost marele câştig al acestui eveniment.
N-ar fi exclus să mai auzim – şi să citim în curând – şi despre alţi tineri scriitori din Ungaria (am tot auzit, de pildă, în ultima vreme de Krisztian Grecso), fiindcă literatura maghiară are foarte multe de oferit – pe lângă celebrii György Konrád, Imre Kertész sau Esterhazy Peter –, iar Bartis şi Dragoman (primul sclipitor în discurs, al doilea fermecător prin amănuntele semnificative aduse în discuţie, cum ar fi numărul matricol de pe uniformele pionierilor comunişti din România) sunt nişte certitudini ale literaturii scrise azi în Europa Centrală şi nişte scriitori cu care avem a ne mândri, zic eu, cel puţin la fel de mult pe cât ne-am mândrit în ultimul deceniu cu scriitorii germani plecaţi din România în perioada comunistă.
Attila Bartis
vineri, 24 iulie 2009
Din ZD
Mai multe articole care merită citite în numărul de astăzi din "Ziarul de duminică". Dintre acestea, interviul cu Dan Shafran şi un text foarte frumos al lui Ioan Es. Pop despre poetul olandez Simon Vinkenoog şi despre iarbă, precum şi câteva fragmente din Ennemis publics, ce cuprinde schimbul de scrisori dintre Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Levy.
marți, 21 iulie 2009
Vă amintiţi "Circul domestic"?
Cine îşi mai aminteşte Circul domestic, va fi poate interesat de această înregistrare: am mixat mai multe dintre poemele recitate pe CD-ul ce însoţea cartea de acum patru ani.
mix circul domestic
Asculta mai multe audio Diverse
mix circul domestic
Asculta mai multe audio Diverse
duminică, 19 iulie 2009
Poem (despre jocul copiilor)
apropie-te
vreau să-ţi povestesc despre jocul copiilor
despre forfota corpurilor micuţe
şi toată acea voioşie
surprinsă peste o felie de pepene roşu
pe care s-a căţărat o furnică
tu vii din nord
unde frunzele ştiu cu totul alte cântece
şi unde e atât de uşor
să treci sub tăcere o pasiune
în timp
toate lucrurile peste care am dansat
vor începe să umble
dezvăluindu-şi amuzate
virtuţile magice
când înserarea cu mersul ei de pasăre rănită
când peste luciul apei va pluti un ochi
îngăduitor.
sâmbătă, 18 iulie 2009
Dan C. despre "Un anotimp..."
Când a apărut cartea, Dan C. Mihăilescu a fost unul dintre criticii la care ţineam să ajungă. Curios fiind cum o va citi şi dacă va face apel la clişeele obişnuite când vine vorba de 2000-işti, aşteptam să văd în ce fel va scrie / vorbi despre Anotimpul meu... şi iată că a făcut-o, citând surprinzător de mult din volum, în emisiunea sa de la Pro TV, "Omul care aduce cartea", din 15 iulie: Un anotimp la tv.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)