marți, 28 decembrie 2010

Poesis Internaţional, nr. 3

La final de an, numărul 3 al revistei "Poesis Internaţional", versiunea tipărită intrând pe piaţă în primele săptămâni din ianuarie 2011. Cred că e cel mai bun (cel mai coerent) număr de până acum. Oricum, este cel la care s-a muncit cel mai mult şi în care câteva lucruri încep să aibă un contur foarte clar. Pe copertă: poetul Ion Mircea.


joi, 23 decembrie 2010

Imaginea unei societăţi


"Cineva trebuia s-o facă" (?!)

duminică, 19 decembrie 2010

Berlinul meu e un monolog

Înregistrările făcute de Andrei Ruse, joi, la Dalles, cu ocazia lansării jurnalului berlinez al Norei Iuga.

marți, 14 decembrie 2010

Max Blecher.ro

Casa de editură Max Blecher are de zilele astea şi site. Aici veţi găsi cam totul despre noi şi proiectele noastre.

duminică, 12 decembrie 2010

Scrisoare neagră


"şi-atunci mă voi prăbuşi unde zac
şi te voi iubi cu mişcări de insectă"

(Ionel Ciupureanu)


Ai grijă de tine dragostea mea
nu te îndepărta de fereastră nu o acoperi cu un urlet
cineva îmi rostogoleşte capul pe scări

joacă-te cu mine doar
de dragul lamei subţiri ca o flacără

scrie-mi ceva ilizibil ceva inuman
din neputinţă
m-ai fi putut răsturna în găleată

fii răbdătoare împleteşte-ţi părul şi cântă
în gândurile mele ai ascuns ce e mort

şi fă ceva cu sângele meu
lipeşte-l pe furiş de zidurile înalte

ai grijă de tine umblă respiră cum ai fost învăţată
bucură-te de ce-i destrămat
eu te aştept cu tot corpul
calm răbdător

ca pe-un scalpel

de câteva nopţi mimez răzvrătirea
şi mă ploconesc la organele mele şi la ura mea
să uit ce fac oamenii când sunt gata

sub pajişte o să învăţ să alerg
şi să râd

că au lăsat şi guri
acolo-n pământ.

vineri, 10 decembrie 2010

Poem de dragoste

pornind de la un vers de Ilhan Berk


Aceste poeme neterminate sunt gleznele taleşi gestul discret de retragere al cotului
când te aşezi lângă mine între perne şi caşti
e încă un vers pe care nu mi-l va lua nimeni

nu am nici un chef să mă adun
22 de ţigări şi nici un gând dus până la capăt
o albină se loveşte de geam
apoi din nou
mierea se prelinge pe marginea ceştii
de-acolo pe cearşaful mototolit
ca atunci când îţi acopereai sânii cu braţele
(pudoarea aceea ne-apropia de
înţelesul dragostei)
mâinile şi picioarele noastre
incredibile
inventând lumea
buzele părul atingerea sexelor degetele încolăcite
ca iedera pe terase

dar acum e târziu
în toată-ncăperea nu a rămas
decât forma pe care trupul tău a lăsat-o
în cutele cearşafului – o parte
din respiraţia ta e aici,
mirosul gâtului,
al sânilor,
al pubisului
iar eu te privesc din nou de deasupra patului
cum zâmbeşti ca un copil mare şi crud
păpuşa de ceară închisă în somnul ei galben
fără memorie
fără nici un deget.

miercuri, 8 decembrie 2010

Mare Nostrum

(editorialul numărului 3 din "Poesis Internaţional")


Când am formulat, în urmă cu şase luni, proiectul revistei „Poesis Internaţional”, ştiam că reuşita sa depinde în primul rând de puterea noastră de a strânge laolaltă acei autori pe care sărăcia de idei şi de principii a unui sistem publicistic ce se conduce aproape exclusiv pe relaţii de servitute nu i-a îndepărtat de la mizele cu adevărat importante ale scrisului. Disperarea cu care scriitorul român se agaţă de edificiul său de iluzii în plină destrămare, blocajele şi laşităţile sale fac imposibil nu doar dialogul cu alte spaţii şi literaturi contemporane, dar şi recuperarea valorilor care pot să edifice.
Trist e că scriitorul român mediu nu doar că nu arată aproape nicio curiozitate pentru diversitatea vocilor dintr-o lume ce comunică mai mult ca oricând, dar are şi o memorie ciuruită, cărţi şi autori pe care ne-am putea clădi identitatea fiind date uitării într-un ritm uluitor. Ce am mai putea cere, în aceste condiţii, unui public de care ne plângem tot timpul că nu mai are nicio disponibilitate pentru literatura contemporană? Prin programul său, „Poesis Internaţional” pune în circulaţie textele poeţilor contemporani de vârf din cât mai multe literaturi (cel mai adesea, traducerile fiind însoţite de textele în original, înlănţuirea de limbi şi sonorităţi atât de diferite devenind un eveniment poetic în sine). Dar am înţeles, de asemenea, că putem contribui la descoperirea sau redescoperirea scriitorilor români valoroşi de ieri şi de azi şi la aşezarea lor într-un context ce poate să dea iarăşi un sens căutărilor noastre. De aceea, ancheta numărului 3 se îndreaptă spre marile antologii de poezie dintre 1968 şi 1999. Despre şase dintre acestea scriu poeţi contemporani cu un simţ critic şi cu un ataşament admirabile, urmând ca în numărul următor să vedem cum sunt recitite antologiile lui Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Ştefan Aug. Doinaş sau Alexandru Muşina.
Sigur că poezia predomină în P.I., dar calitatea textelor critice, a eseurilor şi a prozei (de la Max Blecher la George Vasilievici) pe care le publicăm număr de număr ne asigură că nu suntem doar încă o revistă de poezie. Sigur că limba română îşi ia partea leului, dar, dacă în numărul 2 aveam texte în nouă limbi, numărul 3 găzduieşte scriitori din aproape 15 ţări. Dialogul cu literatura sârbă contemporană continuă, după Jovan Zivlak şi Radmila Lazić publicăm acum poemele lui Dragan Jovanović Danilov în traducerea regretatului Ioan Radin. Încet, încet, ne apropiem de poezia bulgară contemporană (Kristin Dimitrova şi Ivan Hristov fiind scriitori de care vom auzi tot mai mult) şi de cea polonă (prin traducerile lui Vasile Moga din Dariusz Sośnicki). Iar tălmăcirea poemelor lui Agyeya (un fel de Blaga al Indiei) şi a celor în ebraică ale lui Alex Epstein sunt, din punctul meu de vedere, un eveniment nu doar caligrafic.
Invitata numărului 3, Zsuzsa Rakovzsky, este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori maghiari de astăzi, versurile sale, precum şi cele ale lui András Petőcz, Attila F. Balázs sau ale importantului poet interbelic Jenő Dsida (tradus din nou în româneşte, după mai bine de 35 de ani) ne pot oferi o imagine a vitalităţii poetice a maghiarilor. Tânărul Andrei Dósa, unul dintre cei mai buni tineri poeţi de la noi, demonstrează că poate fi un poet bilingv de mare forţă, care ar putea ajunge la amplitudinea lui Sándor Kányádi sau Vasko Popa.
Redescoperirea lui Max Blecher, pe care establishmentul literar l-a marginalizat atâtea zeci de ani, se face acum şi printr-o traducere (pe care i-o datorăm poetului Jan Mysjkin) ce îl aduce în faţa cititorilor olandezi ca pe un mare prozator interbelic, comparat cu Bruno Schulz sau Kafka. Rodica Draghincescu, cea mai bună poetă a „generaţiei 90”, devenită, pe urmele lui Eugen Ionescu, scriitoare de limba franceză, revine cu un grupaj vibrant şi limpid. Iar textele lui Cristian Popescu în limba engleză, însoţite de eseul minuţios al lui Radu Vancu, l-ar putea aşeza pe acest mare poet încă nereeditat acolo unde îi este locul.
Am lăsat la urmă poeţii români cu care se deschide, după invitatul străin, numărul 3. Cât de actuală – şi de rezonantă social şi politic – este poezia lui Ion Gheorghe, poetul şaizecist ignorat astăzi cu desăvârşire, veţi descoperi citind poemul „Tot mai des visez pământul”, scris acum 45 de ani. Iar portretul lui Ion Mircea, care rămâne un poet de primă linie al poeziei de după 1968 ar putea anticipa marele premiu „Mihai Eminescu”, pe care îl merită cu prisosinţă.
La final, trebuie să povestesc o întâmplare pentru care cred fără rezerve în ceea ce am început prin „Poesis Internaţional”. Anul trecut, într-un restaurant din Salonic, se adunaseră scriitori din şapte sau opt ţări, iar prietenul meu, poetul Gökçenur Çelebioğlu, se tot minuna, citind meniul, că denumirile peştilor sunt aceleaşi în greceşte ca-n limba turcă. Auzindu-l, chelnerul i-a şoptit surâzând: „Fiule, e aceeaşi mare”.
Sper să putem descoperi împreună sensul acestor cuvinte.

luni, 6 decembrie 2010

Post aus Südost

Pentru cunoscătorii de germană, numărul 3 al unei reviste online, Post aus Südost, care publică un grupaj de autori români contemporani.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Limba de cârpă

„fiindcă am băut şi nu mi-a trecut
fiindcă am fumat mult şi într-un alt aer
am strigat la cei ce nu mă voiau şi ochii tuturor scaunelor
se închideau să nu mă mai vadă
şi urechile tuturor meselor erau pline de câlţi
să nu-mi mai audă şuieratul dement
fiindcă am plâns şi plânsul era zgrunţuros şi greu ca pietrişul
de pe un ţărm unde nu înnoptează nici hoţii de cârje
şi nimeni eram şi îmi pierdusem credinţa şi unghierele
să uit aş fi vrut să-mi limpezesc mâinile vârâte în cap încercând să
îl scoată de-acolo pe omuleţul cretin ce se tot văicărea
fiindcă am asudat ca un cal şi transpiraţia mi-a îmbibat cămăşile
şi nu aveam nici un chef să duc crucea aia de sare în spate
ciolanele mele se loveau între ele şi
îmi stâlceau numele în limba de cârpă a celor învinşi
căci eu eram învins jigărit cu fierea în gură
cu gura în palme şi palmele nu conteneau
să mă plesnească întărâtate de tremurul animalic
şi chiar animalele se trăgeau mai încolo rănite
şi sângele vostru se scurgea mereu în altă direcţie
decât sângele meu frate”

joi, 2 decembrie 2010

După 1 decembrie

A trecut şi 1 decembrie, o zi jilavă şi tristă, în spiritul vremii pline de spaime şi dezamăgiri în care trăim. Coroane, jerbe, discursuri goale, goale ca nişte corpuri nelocuite, purtate aiurea pe străzile murdare şi reci, goale ca un ulcior găurit.
Alegerile din Basarabia nu au lămurit nimic, spre tristeţea şi, probabil, disperarea românilor din Republică, ce au sperat, poate, ca şi mine (gândul meu mergând în zig-zag spre prietenii de acolo), după primele exit-polluri, că provizoratul s-a sfârşit. Din păcate nu e aşa, iar comuniştii şi câţi alţii dintre păpuşarii de mai la nord sau de aiurea se pun în continuare de-a curmezişul unei schimbări pe care cred că şi-o doresc totuşi mult mai mulţi oameni decât lasă ultimele alegeri din Md. să se-nţeleagă. Sper să nu mai fie trădări (gen marele democrat Iurie Roşca), şi mai sper să fim ceva mai realişti, şi unii, şi alţii, în ce priveşte timpurile pe care le traversăm. (Nu am nici un chef să mai vorbesc despre nedreptatea făcută de ICR "Revistei la plic", ceea ce nu înseamnă că, dacă cineva m-ar întreba, nu i-aş spune că nu e câtuşi de puţin principial să-ţi faci, direct sau indirect, albie de porci finanţatorul - fie el şi o instituţie a statului român -, cu tupeu, curaj, demnitate, spuneţi-i cum vreţi, şi apoi să te duci să-i mai ceri bani - nu puţini - pentru încă o tură de avangardism cu voie de la stăpânire - căci stăpânirea e, ar trebui să fi-nvăţat până acum, peste tot şi în orice (i)epocă, neprietena gândirii fără etichete)...

vineri, 26 noiembrie 2010

marți, 23 noiembrie 2010

Lectură la Cărtureşti

Miercuri, 24 noiembrie, la ora 18.30, va avea loc la librăria Cărtureşti Verona din Bucureşti o întâlnire între poeţii români Rita Chirian, Teodor Dună şi Claudiu Komartin şi poeţii suedezi Malte Persson şi Sofia Stenström. Cei cinci participanţi s-au cunoscut în cadrul atelierului de traducere organizat de Institutul Cultural Român de la Stockholm, prilej cu care şi-au tradus reciproc versurile în suedeză şi română. Programul de la Cărtureşti, care va cuprinde discuţii despre atelier şi lecturi din versurile celor cinci, este organizat de Ambasada Suediei la Bucureşti şi Institutul Cultural Român de la Stockholm şi susţinut de Clubul de lectură Institutul Blecher.

Atelierul de traducere româno-suedez a fost înfiinţat de ICR Stockholm în 2008, cooptând până în prezent 22 de tineri poeţi. Participanţii îşi traduc reciproc versurile, prin intermediul unor limbi de circulaţie internaţională, dar şi prin discutarea în detaliu a nuanţelor textelor.
Traducerile rezultate au fost ulterior publicate în diverse reviste literare din România şi Suedia. Ediţiile de până acum au avut loc la Casa de creaţie a Fundaţiei pentru poezie „Mircea Dinescu” din Portul Cultural Cetate (2008), Casa de creaţie a Centrului Baltic pentru Scriitori şi Traducători de la Visby (2009) şi Colegiul de creaţie de la Biskops Arnö (2010).

luni, 22 noiembrie 2010

duminică, 21 noiembrie 2010

Institutul Blecher XXXI


În această ediţie a Institutului va avea loc prezentarea primei cărţi publicate de Casa de editură Max Blecher: Federeii, de Nicolae Avram.

vineri, 19 noiembrie 2010

Elegie

pentru Sorin


peste cerul acesta cineva o să tragă alt cer
cum tragi cearşaful peste un trup rece
în lumina unor ochi bătrâni
şi sătui

şi prin părul nostru, vom povesti, şi-a trecut mâna
într-o zi nebunia
şi nouă ne-au ars îngerul cu lampa de sudură

şi am stat mult timp la fereastră
şi ne-am făcut curaj să o spargem dar nu
mai ştiam dacă rămăsesem înăuntru sau înafară
iar privirea ni se fixase în gol
iar privirea nu mai putea dezgropa
nimic


(îmbătrâniserăm
şi doar întunericul ne mai ţinea minte)

marți, 16 noiembrie 2010

Un poem de Billy Collins

Billy Collins (n. 1941) a primit titlul de „Poet Laureat” al Statelor Unite între 2001 şi 2003 şi pe cel de „Poet al Statului New York” din 2004 până în 2006. A debutat în 1977 cu volumul Pokerface, urmat de numeroase cărţi, excelent primite de public, printre care The Art of Drowning (Arta înecului, 1995); Taking Off Emily Dickinson’s Clothes (Dezbrăcând-o pe Emily Dickinson, 2000); Nine Horses (Nouă cai, 2002) şi Ballistics (Balistică, 2008). Billy Collins a fost supranumit de ziarul New York Times „cel mai popular poet american”.


Japonia


Azi îmi petrec timpul
citind haiku-ul preferat,
repetând cele câteva cuvinte din nou şi din nou.

Parcă aş mânca
acelaşi ciorchine mic şi perfect
din nou şi din nou.

Umblu prin casă recitându-l
şi las literele să cadă
prin aerul fiecărei încăperi.

Stau în liniştea cea mare a pianului şi-l rostesc.
Îl rostesc înaintea unui tablou cu marea.
Îi bat ritmul pe un raft gol.

Mă ascult rostindu-l,
apoi îl recit fără a-l asculta,
apoi îl aud fără să-l rostesc.

Iar când câinele îşi ridică privirea spre mine,
îngenunchez pe podea
şi i-l şoptesc pe rând în urechile-i lungi şi albe.

E haiku-ul despre clopotul din templu,
clopotul de o tonă
cu o molie ce doarme pe suprafaţa lui,

şi de fiecare dată când îl spun, simt covârşitoarea
greutate a moliei
pe suprafaţa clopotului de fier.

Când îl rostesc la fereastră,
clopotul este lumea
iar eu sunt molia ce se odihneşte acolo.

Când îl spun la oglindă,
sunt clopotul greu
iar molia este viaţa, cu aripile ei străvezii.

Iar mai târziu, când ţi-l spun ţie pe întuneric,
tu eşti clopotul,
iar eu sunt limba clopotului, făcându-te să suni,

şi molia a zburat
de la locul ei şi se mişcă
precum o balama în aerul de deasupra patului.


trad.: Cl.K.

duminică, 14 noiembrie 2010

Charles Baudelaire, Corespondenţe


Natura e un templu unde pilaştri vii
Adeseori scot vorbe confuze şi solemne;
Trecând zăreşte omul păduri-păduri de semne
Ce-ncep prieteneşte din ochi a-l cântări;

Ca nişte lungi ecouri ce-ngemănat suspină,
Pierzându-se-n tenebra adâncii unităţi,
Precum ale luminii şi nopţii vastităţi
Culoarea cu parfumul şi sunetul se-mbină.

Sunt unele parfumuri ce parc-ar fi copii,
Cu ton blajin de flaut şi verzi ca o câmpie,
Iar altele – corupte, cu aspre gingăşii,

Vorbind de-a nesfârşirii trufaşă lăcomie,
Ca moscul, ambra, smirna, ce cântă-n graiul lor
Al simţului şi minţii extaz mistuitor.


în româneşte de Octavian Soviany

miercuri, 10 noiembrie 2010

O zi obişnuită de război, de Adisa Bašić


- să deschizi ochii. să te trezeşti.
- să-l trezeşti şi pe el.
- să-l pregăteşti pentru linia-ntâi.
- să-ţi iei la revedere de la el fără nici o lacrimă.
- să te duci după apă.
- să te speli.
- să-ţi faci griji că nu ţi-a venit ciclul.
- să-ţi smulgi sprâncenele.
- să citeşti aceeaşi carte pentru a cincea oară.
- să îţi ciuleşti urechile ca să auzi vreo împuşcătură venită dinspre locul unde el stă de pază.
- să te duci să cauţi făină.
- să alergi pe străzi.
- să auzi o explozie.
- să fii lovită de metal sau de piatră.
- să cazi.
- să-ţi atingi rana cu degetele.
- să simţi gustul sângelui.
- să stai aşa întinsă mult timp.
- să nu plângi.
- să te dai bătută.
- să deschizi ochii. să te trezeşti.


Adisa Bašić (n. 1979, Sarajevo)


trad.: Cl.K.

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Adrian Păunescu, la plecare


A murit Adrian Păunescu (1943-2010).
Ar fi atât de multe de spus despre acest om.
Dar mai bine să facem ceva ce A.P. nu a făcut niciodată.
Să tăcem pentru o clipă.

miercuri, 3 noiembrie 2010

Blecher, fireşte

Pe ţărm


Iată ce vei vedea la mare
Vapoarele ca nişte capete de înecaţi cu ţigara încă în gură
Visând, fumând plutesc spre Istambul
Pe ţărm oamenii ca nişte sinucigaşi scăpaţi de la moarte
Visând, fumând, se plimbă pe-nserat


(din Corp transparent, 1934)

duminică, 31 octombrie 2010

:

„Râd tot mai rar şi vorbesc tot mai puţin
iar acum îţi întind această mână mult prea târziu.”

(Mariana Marin)

marți, 26 octombrie 2010

Antiportret. Un psalm al lui Popescu

Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Şi nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît. Să stai, aşa, şi să munceşti la creşterea părului şi-a unghiilor tale, să lucrezi la curgerea boabelor de sudoare şi, mai ales, la curgerea lacrimilor. Şiroi. Numai să stai. Nemişcat. Şi să-ţi albească părul pe-o singură parte. Arătînd răsăritul. Să-mi albească firele din cap doar pentru că m-au tras înger-îngeraşii Dumitale de ele, doar aşa, că mi-au tras gîndurile de păr - nu prea tare - cum tragi păpuşile de sfori ca să se bucure copiii. Numai de-asta să-mi albească firele, Doamne. Arătînd mereu răsăritul. Mie să-mi dai exact chipul care lipseşte din toate cartoanele alea pitoreşti, atractive, de-şi bagă capul prin ele oamenii la bîlci. Să fie ei, nu eu. Şi nici măcar atît. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Şi nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît. Să nu mai scriu... Să-mi publice, aşa, postum, doar buletinul - în cinzeşcinci de mii de exemplare, ediţie de lux. Cu toate pozele de buletin din Bucureşti, cu toate capetele lor amestecate între ele. Aşa, ca şi cum ar fi un lemn de icoanǎ gata pregătit să se picteze icoana pe el. Statuia mea de mult e gata. Şi se va dezveli doar după şapte ani de stat pe dedesubt, pe sub pămînt. Statuia asta comemorativă. Pe dinăuntru. Scheletul. A fiecăruia şi-a tuturor. Oricînd în poziţie de drepţi. Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Şi nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît. Să-mi dai acum numai un strop din liniştea ce zace-n capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cişmigiu. Atît. Să mai fumez, aşa, o ţigară, visînd că eu am fost modelul după care s-a desenat acel schior rîzînd în soare, zburînd pe pante abrupte, survolînd munţi întregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de ţigări „Bucegi". Da, Doamne. Să stau liniştit. Ca un azil de bătrîni. Cu toţii nemişcaţi. Aproape aliniaţi. Cu părul albindu-le numai pe-o parte, cum creşte muşchiul pe copaci. Dar arătînd răsăritul. Aşa să mă prindă întotdeauna sfîrşitul. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Şi nici măcar Popescu. Nu, Doamne. Nici măcar atît.

(Cristian Popescu, în Arta Popescu, 1994)

miercuri, 20 octombrie 2010

Ghiveci à la française

Încă un maraton poetic, încă un târg de poezie: zisa "criză" prieşte de minune literaturii contemporane. Vineri, de la ora 21.00, la Institutul Francez, Noaptea Albă a Poeţilor. Citesc: Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Simona Popescu, Lucian Vasilescu, Ioan Es. Pop, Angela Marinescu, Floarea Ţuţuianu, Gabriel Chifu, Marin Mălaicu Hondrari, Beatrice Popescu, Cosmin Perţa, Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Gălăţanu, Paul Aretzu, Şerban Axinte, Mircea Bârsilă şi Marian Drăghici, cu acompaniamentul lui Mircea Tiberian. Nu ştiu cine aranjează poveştile astea, sper că nu Svetlana Cârstean, despre care am o părere bună. Ce mai, au făcut un ghiveci à la française, din care mă mir că lipseşte SGB... Cu toate astea, măcar pentru Mureşan, Muşina, Pop, Mălaicu sau Perţa, dacă aş fi în Bucureşti, aş merge.

luni, 18 octombrie 2010

de parcă pentru asta am fi inventat dragostea

pentru Cristi


am crezut că a nu-ţi mai simţi corpul e primul pas
în singurătate
la marginea ploii
pe un prag peste care
contururile tremurau se dizolvau lent –
broboane pe suprafaţa unui zid văruit în grabă

ei nu ştiu nimic despre noi dar
nici eu nu mai ştiu nimic despre noi
sub masca aceasta
nefericirea mea caută pretexte
indiferenţa mea caută pretexte
dorinţa mea de a mă distruge caută noi şi noi pretexte
faţa mea e o coajă de pâine uscată
inima – o matrioşkă spartă căreia
îi încredinţez tot ce aş mai putea ocroti

„nu ai dreptul să fii tu cel care suferă”,
a rostit unul dintre noi în încăperea străină –
de parcă pentru asta am fi inventat dragostea
acest travesti stângaci
al dorinţei noastre de a muri.

vineri, 15 octombrie 2010

Institutul Blecher, la Dalles

Duminică de la ora 14.30, Institutul Blecher se întoarce în Bucureşti, la Dalles, avându-i ca invitaţi pe Traian T. Coşovei şi Aida Hancer. Mai multe detalii pe blogul Institutului.

marți, 12 octombrie 2010

Două poeme de Dsida Jenő

Născut pe 17 mai 1907 la Satu Mare, Dsida Jenő a studiat Dreptul la Cluj, unde a fost redactor la mai multe reviste. A tradus în maghiară poezie din latină, română, germană şi rusă (Catul, Baudelaire, Horaţiu, Puşkin etc.). A publicat volumele Leselkedő magány (Singurătatea la pândă, 1928); Nagycsütörtök (Joia Mare, 1933); Az angyalok citeráján (Pe ţitera îngerilor, 1938). A murit la 7 iunie 1938. I-a fost tradus în româneşte volumul Peisaj cu nori (Kriterion, 1974), cu o prefaţă de Ştefan Augustin Doinaş.


Binecuvântare


Binecuvântată fie lumea care se roteşte trist,
dătătoare de-atât de puţin bine,
şi oamenii furnici
ce mişună în ea cu ţelurile lor.

În râuri peşte mult să fie
iar în păduri sălbăticiuni,
în locul meu să afle alţii
pacea vieţii.

Binecuvântate fie femeile
care mi-au zâmbit:
dulci ca mierea să le fie sărutările,
să aibă copii frumoşi.

Şi binecuvântaţi fie băieţii blonzi
care în lumina torenţială din martie
pe un câmp părăsit
se vor juca
cu oasele mele.



Ultimul tatăl nostru


Pilule mici.
Lumina se stinge.
Tatăl nostru carele eşti în ceruri!
Cineva iarăşi plânge.

Să dormi, să dormi în pace
De chinuri izbăvit.
Sfinţească-se numele Tău.
Când vor lua sfârşit?

Bătrânu-nalt oftează,
Să mori fără durere.
Vie împărăţia Ta!
Azi, şase somnifere.

Bat stele-n geam. Clipind
Îmi face semne una.
Facă-se voia Ta!
De-acuma mi-e totuna!


în româneşte de Emil Giurgiuca

luni, 4 octombrie 2010

Poesis Internaţional, nr. 2


A apărut numărul 2 al revistei "Poesis Internaţional". În curând o veţi putea găsi la librăria MLR şi în centrele de difuzare Inmedio. Până atunci, sper să vă mulţumiţi şi cu versiunea online, nu chiar la cea mai bună rezoluţie.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

miercuri, 29 septembrie 2010

Pasageri în tranzit


Astă seară, la Clubul Ţăranului Român (Şos. Kiseleff, nr. 3).

luni, 27 septembrie 2010

De la "atelieRElaţionale"

Fotografia este de sâmbătă, 25.09, de la "atelierelaţionale", noua serie de întâlniri organizate de Răzvan Ţupa. S-a vorbit despre poezie şi s-a citit mult, a fost bine.

vineri, 24 septembrie 2010

Obrazul de porc

Ştiu că poezia mea nu înseamnă nimic
decât într-o lume din care tu eşti absentă.

am o copită în loc de inimă
şi-un ghem de păr în loc de ficat.
poate că m-am pedepsit de ajuns,
zic şi eu cu gândul la poetul Attila Jószef.

un acordeon în flăcări
risipeşte cântecul comprimat al
hălcii pe care creierul o înfulecă pe ascuns.

în mijlocul gloatei, canibalul sfios şi senil îşi
sărută mâinile
împroşcând cu salivă
obrazul acesta de porc
ce se alintă, râde, se clatină,

se clatină groaznic în ştreang.

marți, 21 septembrie 2010

Pentru Ioan Radin (1945-2010)


Vestea dispariţiei lui Ioan Radin Peianov a fost la fel de neaşteptată şi de imparabilă ca o lovitură de secure în trunchiul unui copac pe care nu concepeai să-l vezi cândva doborât.
L-am cunoscut pe admirabilul scriitor şi traducător de a cărui prietenie aveam să mă bucur în anii următori (cu toată distanţa dintre Timişoara şi Bucureşti), în gara din Belgrad, după o corespondenţă de câteva luni ce mi-l făcuse deja extrem de simpatic, iar de acolo am ajuns împreună la Festivalul de poezie de la Novi Sad, unde fusesem invitat împreună cu Dan Coman. Deşi după vârstă ne-ar fi putut fi tată, Ioan Radin s-a purtat ca un frate mai mare pus pe şotii, camaradul de nădejde al aventurilor noastre sârbeşti. Un om de o nobleţe şi de o generozitate ieşite din comun, cu o dedicare pentru scris şi pentru schimbul continuu dintre literatura sârbă şi cea română cum nu am mai întâlnit decât foarte, foarte rar. Devotamentul său pentru “Echinox”, din care făcuse parte în studenţia clujeană, pentru revista “Vatra” şi, mai nou, pentru “Poesis Internaţional ” (cum pentru fiecare dintre cele aproape 20 de cărţi pe care le-a tradus) rămâne, nu am nici o îndoială, exemplar.
Colaborările noastre, mai dese în ultima vreme, ca urmare a dorinţei comune ca revista să cuprindă număr de număr poeţi importanţi din literatura sârbă contemporană, în traducerea sa mereu inspirată şi mereu făcută cu drag, au fost, datorită exigenţei sale, ireproşabile. Comunicarea dintre noi – chiar şi când ne lipseau cafeaua sau ţigările (iar acestea erau nişte adjuvanţi ce îi puneau în ordine gândurile pentru munca dură şi disciplinată pe care o depunea în continuu) – a fost întotdeauna clară, caldă şi de o mare sinceritate. Vocea cu care mă întâmpina mereu la telefon era cea a unui om pe care l-am simţit până la sfârşit mai tânăr şi mai energic decât mine (poate şi de aceea îmi spunea, spre amuzamentul meu secret, “bătrâne”), un om a cărui mărinimie intelectuală te cucerea şi cu care, de îndată ce te întâlneai pentru prima oară, aveai impresia că te ştii de-o viaţă întreagă.
Anunţul că Ioan Radin s-a stins din viaţă mi se pare încă, după câteva săptămâni, o ştire fără legătură cu noi, un răvaş care ne-a fost cumva strecurat dintr-un univers paralel. Brusc, în mintea mea s-au învălmăşit amintirile din Serbia, versurile poeţilor pe care i-a dăruit limbii române, o absenţă anume care mă face, cu trecerea timpului, să îngheţ, liniştea străbătută de foşnete dureroase.
Lui Ioan Radin îi dedicăm numărul 2 al revistei “Poesis Internaţional”, în semn de mulţumire şi de neîntreruptă prietenie.

luni, 20 septembrie 2010

Despre Monciu-Sudinski


În sfârşit un articol serios şi aşezat, la capătul căruia poţi înţelege câte ceva din biografia, dar şi din interesul pe care îl stârneşte astăzi, la câţiva - mult prea puţini, totuşi - scriitori şi critici contemporani opera (adică cele trei cărţi publicate până la plecarea din ţară) extraordinarului scriitor 70-ist Alexandru Monciu-Sudinski. Ale cărui cărţi, deşi printr-o serie de accidente fericite le deţin, îmi doresc să le văd în sfârşit reeditate:

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15507

(de citit, în acest context, studiul extins al lui Ion Manolescu, apărut în volumul Explorări în comunismul românesc (vol. II), Polirom, 2005)

vineri, 17 septembrie 2010

Din Timişoara



(cu Gabriel Daliş, Diana Marincu şi Daniel Vighi)

foto: white noise

luni, 13 septembrie 2010

Tom Waits, "Green Grass"



În iarba cea verde


Aşază-ţi capul unde era inima mea odată
Ţine pământul peste mine
Aşază-te în iarbă, în iarba cea verde
Ţii minte când m-ai iubit?

Vino mai aproape nu fi sfioasă
Aici, sub cer, unde plouă
Luna e de acum în scădere
Gândeşte-te la mine când trece un tren

Dă la o parte ciulinii şi tufele de zmeură
Fluieră “Didn't He Ramble”
A rămas doar o urmă din mine
Şi pluteşte în tine

Aşază-te aici, în umbra mea
Lucrurile sunt toate făcute din mine
Vremea va spune, vană,
Că astăzi miroase a ploaie

Dumnezeu a strâns toate stelele şi le-a aruncat
Nu mai deosebeşti păsări de lujerele-nflorite
Nu te vei elibera niciodată de mine
El va face un copac din mine

Nu-mi spune adio
Spune-mi cum arată cerul
Iar dacă cerul cade, ascultă-mă bine:
Vom prinde împreună păsări cântătoare

Aşază-ţi capul unde era inima mea odată
Ţine pământul peste mine
Aşază-te în iarbă, în iarba cea verde
Ţii minte când m-ai iubit?


trad.: Cl.K.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Un gând

Şi cei din urnă vor fi cei dintâi.

miercuri, 8 septembrie 2010

Chipul, de Alda Merini (1931-2009)


Dac-ai vedea chipul inimii mele
când te văd şi tremur
şi sunt o frunză care ascultă.
Dac-ai vedea degetul inimii mele
indicându-ţi străzi necunoscute.
Dacă ai vedea dragostea mea,
fiu blând
ce creşte fără tată.

(din Clinica abandonului, 2003)


traducere de Claudiu Komartin

luni, 6 septembrie 2010

Nicoleta Cliveţ despre Anotimp

în "Vatra", nr.7/2010, la pagina 14, articolul Nicoletei Cliveţ despre carte, intitulat "O tranziţie poetică". Printre altele, criticul notează: "De la debut şi până în prezent, drumul lui C.Komartin s-a desfăşurat asemenea unei călătorii la capătul nopţii. Punctul ei terminus e undeva pe-aproape. După atâtea coborâri în infern, vine rândul iluminărilor. (...) O retorică a simplităţii şi o mai mare permeabilitate la tandreţuri este orizontul, ceva mai înseninat, spre care începe să se îndrepte poezia lui C.Komartin. Pe acest drum, Un anotimp în Berceni s-ar cuveni privit în primul rând ca un volum de trecere, cu toate plusurile şi minusurile ce decurg de aici."

joi, 2 septembrie 2010

Imagini de august

(după Kristofer Flensmarck)


– În august, imaginile cu mine se voalează.
Mă trezesc, mă ridic din scaunul cu rotile
şi ard.
Mă gândesc la noi
cum mergeam alături când nimic nu
ne-ar fi putut despărți
alunecăm unul prin altul
în adânc lacul subteran sclipeşte
seminţele au germinat în tăcere
am putea adormi la marginea lor
deasupra sunt dealuri şi păduri
jos ochiul cel verde
întunecat
acolo unde un felinar pâlpâie
lumina lui se insinuează
odată cu mâna ce se
strecoară pe sub guler mângâind
pielea răcorită de vântul nopții
dimineaţa macaralele strivind orice gând
în mijlocul oraşului
când brusc apare acel ceva
care arde pe dinăuntru
care îmi bate cuie în şira spinării
care ne îndepărtează unul de altul
definitiv.

Nu vom sfârşi în nici un paradis
în nici un infern dragostea mea
ne vom târî sub o piatră şi vom aştepta
nepăsători tunetul.

luni, 30 august 2010

OCD / o confesiune

"încearcă să îţi închipui
cum e să umbli tot timpul
zi şi noapte
oriunde-ai ajunge
cu o bucată de şrapnel viu în cap
pe care nu-l poţi îndepărta
nu-l poţi mişca nici un centimetru
iar atunci când totuşi i se mai domoleşte puterea
e aşa o senzaţie de eliberare
că-mi vine să ţopăi sau să plâng în hohote
dar nu mai ştiu dacă de tot răul şi urâtul ce par micşorate
(dar se vor întoarce, mereu se întorc)
sau de ceea ce mi se pare că a rămas din libertatea pe care mi-o pot lua
faţă de creierul meu ce răcneşte la mine
şi acolo
în filigran
aceeaşi imagine
aceeaşi dorinţă
aceeaşi absenţă implacabilă
iar atunci
încerc să mă înconjor de lucruri
care să mă apere
m-aş agăţa de orice
de o eşarfă, de o carte, de amintirea unei după-amieze
petrecute pe rue des trois frères
de o geacă de fâş în care m-am simţit protejat
pentru o clipă
doar că magia lor se risipeşte
şi rămân iarăşi gol
cu ticurile şi compulsiile
pe care încerc să le controlez
deşi nu mai văd nici un rost să o fac
şi asta nu dispare
cu toate medicamentele drogurile sau alcoolul
pentru că în mintea mea
e ciobul ăla strălucitor
bucata mea de diamant negru
şi senzaţia de amputare
care mă face să am capul greu, greu, ca al unui ghilotinat
oricâte lucruri aş număra
aş aranja aş extrage din locaşele lor de aer
aş vrea să pot gândi ca un cinic dar
când nu mai sunt coşmaruri
înseamnă că m-am trezit
şi când mă trezesc mă întreb dacă voi mai duce şi ziua asta până la capăt
fără să înnebunesc
şi cred că după ce o să dispar
vor rămâne în lume vinovăţiile şi regretele, tremurul ăsta
de care mâinile mele nu mai scapă
ca nişte căţei închişi într-un sac şi aruncaţi într-un râu îngheţat
dar acum măcar ştiu că nu am urât niciodată
decât un singur om"

sâmbătă, 21 august 2010

Astăzi e ziua

Pe scurt, lucrurile au stat aşa:
niciodată noi doi nu am fost egali –
ne-am iubit pe rând,
ne-am devotat prea devreme
sau prea târziu, întotdeauna în contratimp,
ne-am chinuit unul pe altul ca nişte şcolari sârguincioşi
ce vor să afle totul înainte de vreme.

Astăzi e ziua când mâinile mele se transformă
într-un coş de răchită.
Prin copaci s-au aprins lampioanele, sau poate
un stol de păsări arde tăcut
pe crengile reci.

Mâine voi experimenta o muzică nouă, singuratică,
tandră,
pe ea voi dansa cu amintirea ta o noapte întreagă,
şi inima va pulsa iar, va tresălta
invadată de atâta lumină
şi inima mea va rupe grilajele
întâmpinând zorii.

duminică, 15 august 2010

O vietate cu ţepi

am uitat toată poezia şi mi-a fost bine
am ignorat chemările pocitaniei şi mi-a fost bine
toată vara am umblat pe străzile devastate
cu o obsesie greu de rostit
şi cu amintirea acelui copil ce incendia pui de arici
la marginea luminişului în care
am umblat goi şi desculţi
ştiind că dragostea e o vietate cu ţepi
ce nu va mai ajunge
niciodată
acasă

vineri, 13 august 2010

Georg Trakl în româneşte

"Stârnind uimire prin apariţia lui atât de precoce, Ştefan Baciu rămâne încă o mare speranţă a liricei noastre tinere. El vine în mişcarea literară nu numai cu remarcabila siguranţă a unui vers nou, dar şi cu cultură poetică deosebită între cei de-o seamă cu el. Familiarizat cu lirica germană dela clasici până la contimporani, Ştefan Baciu, când şi-a propus să traducă, s’a oprit asupra lui Georg Trakl, poetul austriac, dispărut atât de timpuriu în vălmăşagul războiului. Sunt foarte frumos tălmăcite cele 25 de poeme, strânse laolaltă, cu o prefaţă de d. Octav Şuluţiu.
Nu împărtăşesc entuziasmul pentru poezia lui Trakl. Poate fiindcă n’am afinităţi cu spiritul bolnăvicios în general. De altfel, în lirica germană contimporană, Trakl nu e mare lucru. Poet minor, de respiraţie scurtă şi abia suspinată, crepuscular şi dezolant de monoton, producţia lui, foarte redusă, e o litanie a destrămăriiâ şi a vremelniciei, pe care a cântat-o incomparabil mai frumos un Hugo von Hofmannsthal.
D. Octav Şuluţiu îi doreşte, inutil, o influenţă asupra poeziei româneşti. Dar tonalitatea aceasta de amurgire iremediabilă o are la noi un G. Bacovia, mai conturată şi independentă de Trakl. O are în altă măsură şi într’un fel foarte românesc Virgil Carianopol, care e un liric substanţial al tristeţii. Iar dacă e să căutăm o influenţă directă, ea s’a produs anterior traducerilor de faţă în miorlăielile evreului, care îşi zice Camil Baltazar.
Chiar din acest caz special de imitaţie se poate vedea că sentimentalismul de morbidezza, caracteristic lui Georg Trakl, care îl tărăgănează în tot ce-a scris ca pe o tuse exasperantă în foşnetul foilor de toamnă, nu are nimic în comun cu duioşia sau cu melancolia românească. D. Octav Şuluţiu se înşeală: Georg Trakl n’are nici firea şi nici puterea să stârnească vreun curent în lirica noastră tânără. Sergiu Essenin, cu al cărui caz l-ar vrea analog, e cu totul altceva. Rusul acesta năbădăios, iubeţ şi beţiv, e un mare poet şi rusticismul lui rafinat, modelat de capriciile celei mai libere şi mai ingenioase imaginaţii, poate ispiti şi contamina pe unii dintre tinerii noştri versificatori cu o experienţă de viaţă similară.
Tălmăcirile lui Ştefan Baciu, cu tot preţul lor literar, nu vor avea o altă însemnătate decât pe aceea informativă."


Nichifor Crainic, în “Gândirea”, anul XVII – Nr. 8 / oct. 1938

joi, 12 august 2010

Două poeme de Eugenijus Ališanka

Eugenijus Alişanka (n. 1960) este unul dintre cei mai importanţi poeţi lituanieni de după destrămarea URSS. A debutat în 1991 cu Echinox, după care a mai publicat două volume de eseuri şi patru de poezie, dintre care Întoarcerea lui Dyonisos (2001). Poet, eseist şi traducător, Alişanka este coordonatorul antologiei Six Lithuanian Poets (Arc, 2008), care a atras atenţia asupra poeziei lituaniene din ultimele două decenii.


din istoria cafenelei


prietenii mei au îmbătrânit
după ce bea două pahare homer
spune mereu aceeaşi poveste
despre serviciul militar pe vremea sovieticilor
în flota mării negre
transportul unui cargo radioactiv
aproape că a provocat un război dar totul
s-a terminat cu bine şi continuă
să se repete la nesfârşit cherchez la femme
dante e un tip tare
nu face diferenţa între morţi şi cei care
n-au murit încă
se uită rând pe rând la fiecare dintre cei de la masă
îi injură pe toţi pe ruseşte
nici eu nu-s mai breaz
l-am îmbrăţişat pe alzheimer şi explic
cum e cu oasele şi cenuşa lui dumnezeu
îmbătându-mă tot mai tare
apoi dansez cu elena
vreun odiseu începe o bătaie
ne retragem din iadul ăsta unul câte unul
credeam că suntem prieteni
uniţi la nevoie şi totuşi poeţi
fiecare cu propria viziune asupra vieţii de apoi



perfect bărbătesc


ei put a balegă
când îşi piaptănă părul în vânt
şi vin după caravanele negustorilor

ei put a urină a pelerini ai nopţii
a fructe stricate
a fum ieşit din inima taurilor măcelăriţi
put a culcuş de paie şi a lapte covăsit

ei put a usturoi după o noapte
de amor a apă stătută ei jefuiesc
visele mănâncă animalele moarte jefuiesc
singuri sau în grup vegetarieni sau carnivori

ei put ca orezul dulceag
al primelor poeme de dragoste
urmate de cele despre moarte put
a viaţă în faţa căreia mirosul este neputincios


traducere din limba engleză:
Claudiu Komartin

marți, 10 august 2010

Constanţa, aprilie 2010






foto: Alina Pachiţanu

miercuri, 4 august 2010

Cea mai frumoasă zi

Poate să vină dragostea sau iarna atomică –
acum îmi e totuna.
Ştii bine că Prinţii Canceroşi au învelit în zdrenţe luna.
Cu braţul zgâriat ca o oglindă bătrână,
cu fruntea plecată,
cu picioare de pluş,
cu inima căzută-ntr-o rână,
mă îndrept către zi fără spaimă
şi fără speranţă. Pâş, pâş
prin camere pline de mirosul ei amărui (şi amintirea, o,
amintirea cafelei într-o dimineaţă ploioasă şi calmă).
Şi eu rămas aici, cu mâna înţepenită pe clanţă.

Jimi, desigur

sâmbătă, 31 iulie 2010

Gata cu strategiile

Pe-acela din mine care vrea să se arunce,
îl voi lăsa să se-arunce.
S-a aruncat.

Pe cel care vrea să se-nece,
îl voi împinge chiar eu în apă. Ca un pietroi
o să se ducă la fund.

Acela ce vrea să-şi vânture venele,
să o facă. Eu nu mai am vene,
să le găsească el cum o şti.

Pe cel care caută pastilele, răvăşit şi ridicol
şi în genunchi, i le voi pune în palmă şi
îl voi şterge la gură cu drag.

Celui care s-ar atârna de o grindă,
îi dau fularul meu. Iarna-i departe,
iarna n-o să mai vină.

Vântul s-a înteţit, păsări se lovesc
de ferestre,
de pian.

Gata cu strategiile:
celui ce vrea să-şi facă ţăndări capul,
îi las capul meu – şi mă duc.

joi, 29 iulie 2010

Va veni moartea şi va avea ochii tăi (Pavese)


Va veni moartea şi va avea ochii tăi –
această moarte ce ne însoţeşte
fără somn, de dimineaţa până seara,
surdă, ca o veche remuşcare
sau ca un viciu absurd. Ochii tăi
vor fi un cuvânt zadarnic,
un strigăt mut, o tăcere.
Astfel îi vezi în fiecare dimineaţă
când singură te-apleci deasupra-ţi
în oglindă. O, speranţă dragă,
în ziua aceea vom şti şi noi
că eşti şi viaţa, şi nimicul.

Pentru toţi moartea are o privire.
Va veni moartea şi va avea ochii tăi.
Va fi precum sfârşitul unui viciu,
cum ai vedea-n oglindă
ivindu-se din nou o faţă moartă
sau cum ai asculta o gură-nchisă.
Şi în vâltoare coborî-vom muţi.


traducere de Claudiu Komartin


http://www.youtube.com/watch?v=MDtaE0Cbayo&feature=related

marți, 27 iulie 2010

Vreau să te cred când spui

că va veni cineva
cu un zâmbet perfect
şi cu gesturi definitive
o insectă cu suflet de doică
să mă ducă spre ziua de mâine
cum duci un cal dărâmat de tristeţe
seara către abator

miercuri, 21 iulie 2010

Învaţă-mă să fug din capul meu

să străbat drumul de la pat la fereastră
în mai puţin de o noapte
şi înapoi, cu braţele-nvineţite,
cu creierul stors ca o rufă
mi-au crescut gheare, copite
învaţă-mă să umblu din nou
pe două picioare
fără să mă împiedic tot timpul
pentru că nopţile sunt scârbite
de dragostea mea primitivă
spune-mi că-ţi pasă
şi
învaţă-mă să-mi fac rău
fără ca nimeni să nu aibă de suferit
loveşte-mă sau strânge-mă-n braţe
acum
când
cad
cu pumnii strânşi
strânşi
strânşi
ca două stele pe moarte

marți, 20 iulie 2010

Din Bistriţa




foto: Ana Toma

joi, 15 iulie 2010

Lucrurile la locul lor

"Acum este ordine", a spus ca și cum ar fi netezit pentru ultima dată fața de masă, iar țigara dintre degetele ei era subțire și neagră și răvășea norii. "Așa, lucrurile la locul lor" (și siguranța ei îmi pisa oasele). Știam toate lucrurile de care vorbea pe de rost: lucruri pe care le poți atinge cu toată pielea, lucruri pe suprafața cărora amprentele noastre se-ncaieră mai departe, lucruri în care stă la pândă câte o foarfecă, fantome care au văzut totul, trăgând după ele amintirea unui haos familiar, a dezordinii temeinice în care cândva aș fi putut să fiu fericit.

miercuri, 14 iulie 2010

lemn

lui Aurel Onişor


totul învins şi trecut.

încet s-a sfârşit şi furtuna.

ultimele strigăte sunt din lemn.

peste tot este noapte.

pocitania râde.

marți, 13 iulie 2010

ceva ce

m-a ajutat să trec peste ziua de ieri

şi ceva pentru azi (mulţumesc, Cristi):


duminică, 11 iulie 2010

:

Iar moartea: o fetiţă
ascunsă sub un clopot de plumb.

vineri, 9 iulie 2010

Poem de dragoste

Şi dacă voi plânge, voi plânge cu toată carnea
cu tot ce ai atins
strâns
sărutat
cu perdelele trase,
pe-aceeaşi muzică înnebunitoare
prin care îmi voi trece jugulara
ca pe o lumânare aprinsă
la ambele capete

sâmbătă, 3 iulie 2010

Poesis Internaţional, nr. 1

În curând veţi putea vedea şi versiunea tipărită. Pe care sper să o lansăm luna aceasta.

Le mulţumesc tuturor celor care au colaborat la acest prim număr.

vineri, 2 iulie 2010

Un poet vizual turc

Din câte ştiu eu, nimeni nu face la noi ce face Serkan Işin (n. 1976, Istanbul), un tânăr artist turc care a publicat acum câţiva ani şi un manifest înflăcărat-dadaist (cea mai recentă carte a lui se cheamă Dada Korkut), şi care acum se ocupă de poezie vizuală, ceva ce după mine e mai mult grafică şi mai puţin poezie, dar e uneori de mare fineţe, alteori de adâncime, deci până la urmă poezie.

miercuri, 30 iunie 2010

Din Istanbul


Nu am mai postat nimic de câteva zile pentru că, nu ştiu din ce motiv, după ce am plecat de pe superba insulă Büyükada din Marea Marmara, mutându-mă în Bakırköy, accesul la blog mi-a fost restricţionat (ştiam că sunt câteva mii de site-uri cu probleme, pe care guvernul turc le interzice, cum ar fi youtube, invocând probleme legale, dar nu îmi închipuiam că vor fi probleme şi cu un anotimp in berceni). În fine, prietenii mei turci mi-au explicat că există totuşi întotdeauna soluţii de a ocoli cenzura oficială - care oricum nu mai are cum să ţină prea mult într-o ţară (aparent) aşa de deschisă şi cu atât de mulţi străini: turişti, emigranţi, poeţi, aventurieri, lifte păgâne, sarea pământului... În curând mă voi întoarce acasă, plin de imagini, doldora de sunete şi mirosuri. Istanbul e, după cum spuneam toamna trecută, o lume, dar asta e doar o vorbă şi-atât. Oraşul ăsta îţi dă impresia că e posibil ca într-o bună zi lumea întreagă să fie Istanbul.

vineri, 25 iunie 2010

Trei poeme de Gökçenur Ç.

Gökçenur Ç. (pseudonimul lui Gökçenur Çelebioğlu) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai admiraţi tineri poeţi turci. Absolvent al Universităţii Tehnice de Inginerie, a început să publice poezie în reviste încă din 1990, debutând de abia în 2006 cu un volum ce a avut parte de o primire foarte bună. Traducător în limba turcă al lui Paul Auster şi Wallace Stevens, este interesat în egală măsură de poezia orientală, traducând o antologie de haiku-uri din literatura japoneză modernă. Al doilea volum de versuri i-a apărut cu doar o lună în urmă. Traduceri din poemele sale au mai apărut în revista "Tribuna" (nr. 155/feb. 2009, pag. 26).


Umbrele celui plecat
lui Doğan Ergül


Umbrele pe care le-ai lăsat pretutindeni pe unde ai trecut se întorc la tine:
O umbră făcând în secret hărţi cadastrale în Kadiköy
O umbră ţinând în mână un pahar de rachiu cum ai dărui o crizantemă
O umbră care se ascunde după umbra unui copac
O umbră pe care ai zărit-o când te-ai aplecat să bei apă din râu
O umbră peste care cândva a galopat un cal
O umbră prinsă într-o carte la căderea nopţii
O umbră pe care păsările o iau drept creangă şi se aşază pe ea
O umbră lăsată în apartamentul prietenului tău când ai rămas peste noapte
O umbră pe care ai dăruit-o râurilor care se tem de-ntuneric
O umbră dormind sub umbra unui munte
Mi-a rămas o umbră de-a ta de când ne-am îmbrăţişat
N-am vrut să-i dau drumul, dar a început să fluture speriată
Şi nu m-a lăsat inima să o mai ţin, aşa că i-am dat drumul,
Iar ea a a plutit în grabă spre tine

Când toate aceste umbre se vor fi întors la tine
Singurul lucru rămas va fi lumina
Izbucnind din cuvintele tale.



Laudă ciclului perfect al vieţii unui inginer de vârsta a doua căsătorit, având un copil

În fiecare dimineaţă se trezeşte cu bucurie, ca şi cum ar fi găsit cuvinte noi
În fiecare dimineaţă spune: “astăzi voi scrie cu siguranţă un nou poem”.

Vede păsări verzi adunate în cimitirul grecesc,
încearcă să ţină minte această scenă pentru ca mai târziu să o scrie.

Şi o va face dacă microbuzul nu va da peste el
dacă curierul pe motocicletă nu va trece pe lângă el prea repede
dacă măcar în ziua aceea va găsi cu uşurinţă un loc de parcare.

Marea lasă un sărut matinal în spatele genunchiului ei / el nu îl vede
ploaia se învârte în jurul unui copac precum un taur
legat cu o funie / el nu o vede
copii, rândunele, nori împinşi de vânt în tăcere ca nişte cai
ce aleargă cu saci de făină legaţi sub copite / el nu îi vede

Pentru moment va începe să scrie
ordonanţa intră în birou şi îi spune că a-nceput războiul
oricum nu găsea nimic despre care să scrie
cuvintele nu mai sunt iubitele, ci soldaţii lui.

Seara se întoarce obosit ca un general
care a câştigat războiul, dar şi-a pierdut soldaţii.
Cina, desenele animate, vizitele rudelor
trebuie să aibă grijă de toate şi apoi va merge la culcare

Pentru a o lua de la capăt de dimineaţă cu
ciclul perfect al vieţii unui inginer de vârsta a doua
căsătorit, având un copil.



Laudă acţiunii concrete a mâinii

Mi-am aşezat capul pe pieptul tău dezvelit,
sângele îmi şiroia din nas
pe stomacul tău alb, către pubis.
Am spus: “Cuvinte, am crezut că ele mă pot salva.
Nu mai cred că o imagine poate fi
mai şocantă decât o lovitură în gât.
Cât am fost de naiv să cred că reacţia în lanţ
pornită de poemele mele va schimba lumea –
cei care schimbă lumea sunt cei care
nu se tem să atingă lucrurile cu mâinile goale,
mâinile lor nu se deosebesc de picioarele animalelor,
cei care pot să-şi lege şireturile dintr-o mişcare,
care pot bate un cui fără să-l îndoaie,
care pot să deschidă un borcan cu capacul înţepenit
care îşi hrănesc mâinile ca pe nişte păsări de foc
care îşi udă mâinile ca pe oleandri
care îşi ascut mâinile de noapte
care spintecă realitatea cu mâinile
care răspund lumii cu aceeaşi măsură
cei care schimbă lumea nu sunt cei cu idei bune,
cı aceia care au puterea de a distruge fără frică.
Ideile bune apar şi dispar pretutindeni
pentru că o idee bună nu înseamnă nimic
până când un activist destructiv pune mâna pe ea.
Un vers dintr-un poem, chiar dacă e mai tare
decât o gleznă, mai subţire decât o bărbie,
gol şi uşor ca osul unei păsări,
articulat ca o vertebră din coada unei reptile,
drept ca o tibie sau
greu ca un os de elefant,
nu poate lăsa o vânătaie pe câmpul trupului.
Vezi, folosesc iar cuvinte fără sens, ochiul
se-nvineţeşte când e lovit, şi asta e tot.
Mai bine aş fi în stare să lovesc cu pumnii
decât să scriu poezie.”


traducere de Claudiu Komartin

miercuri, 23 iunie 2010

Trei poeme de Yaprak Öz

Yaprak Öz (n. 1973) a studiat Literatură Americană la Universitatea din Istanbul. A publicat volumele de poezie Fırtına Günlüğü / Jurnal din timpul furtunii (2006) şi Şiirli Müzik Kutusu / Cutia muzicală cu poeme (2009). Locuieşte în Istanbul, unde este profesoară de limba engleză.


Depresie


Ai dormit aşa de mult ieri încât la prima oră
a dimineţii eşti trează şi nu mai poţi aţipi
deşi ai vrea să mai dormi fiindcă eşti supărată.
Prima neplăcere a zilei e să nu ai ce face –
îţi bei cafeaua şi începi să te uiţi la Breakfast At Tiffany’s
pentru un zâmbet scurt până se face ora opt.
S-au adunat atât de multe vase murdare încât nu e
nici o linguriţă pe care s-o poţi folosi ţi-e greaţă
de la atâta fumat şi nu poţi pune nimic în gură.
Lucrul pe care îl faci cel mai des în ultima vreme
e să agăţi rufele spălate peste tot prin casă
pentru că te simţi mult prea leneşă ca să faci curat.
Ţi-e teamă să-ţi iei antidepresivele pentru că
te vor face somnoroasă din nou şi n-o să mai deschizi ochii
toată ziua vasele vor rămâne murdare iar singurul
lucru pe care îl vei termina va fi traducerea
poemelor lui C. spre miezul nopţii.
Te-ai săturat de tine te-ai săturat să aştepţi
să se întâmple ceva şi vrei să te întorci la
locşorul retras şi liniştit din vremea copilăriei
înainte ca El să-ţi reamintească
că există în viaţa asta un lucru numit dragoste.
Mulţi bărbaţi au fost atraşi de tine în ultima vreme dar
asta nu face decât să sporească confuzia
tu nu eşti nefericită din cauza lucrurilor care te-au ucis odată
eşti numai deprimată dintr-un motiv atât de simplu
pe care însă nu îl poţi controla – şi asta e cumva ironic.
Vrei să închizi ochii pentru o clipă şi
să uiţi de toate dar când o faci nu se întâmplă
nici o purificare în spatele pleoapelor numai
imaginea caselor de lemn de pe ţărm
avariate de vapoarele care se izbesc de ele.



Cântecul domnişoarei Lotus Alb


Am fost o floare am înflorit
şi m-am ofilit într-o secundă.
Am fost o bufniţă am ţipat
şi mi-am luat imediat zborul.

Să zbori e doar o clipă
la fel de scurtă ca atingerea,
la fel de rapidă ca un sărut.
Deşi pieptul meu a adunat
poate zece mii de sărutări.

Am crezut,
am crezut că e de ajuns să aştepţi.

Atât de puţin, o, atât de puţin timp.

Frica te ucide, florile pălesc, bufniţa tace.
Iar eu îmi spun:
aş vrea să fiu opiu, o chinezoaică micuţă
din nou, o inimă de gheaţă, o fecioară mută.

Am crezut că viaţa e un joc de cuvinte.

Am fost o floare, o bufniţă, o floare, o bufniţă,
într-o pădure neagră cad iar.



Ploaie


Singurătatea îşi piaptănă părul ore întregi.
Umblă desculţă prin cameră.
Se teme de tunete.

Gâtul ei este ca al puilor de pisică.
Picioarele-i sunt măslinii şi calde.
Obrajii ei – două fructe micuţe.

Gura ei e un pui de veveriţă,
un măr suculent,
un sirop dulce, roşu aprins.

Visează la pietricelele duse de râu,
la volumele de poezie pline cu flori uscate,
la cel care va lua toată durerea cu un singur sărut.

I-a lipsit obişnuinţa de a avea lângă ea un bărbat.
Vara a trecut fără dragoste.
Frumuseţea e acum într-o oglindă tot mai zgâriată.

Gura ei e umedă şi încăpătoare,
roşie ca un mac,
o floare de opiu, haşiş.

Singurătatea îşi face singură cafeaua şi citeşte.
Aşteaptă noaptea înfăşurată-ntr-un şal.
Doarme cu zgomotul furtunii.

Toate vor continua pentru o vreme
ploaia cu scurtele-i pauze
acest cântec de august.


traducere de Claudiu Komartin

luni, 21 iunie 2010

Biblioteka Blecher

După zece luni în care am făcut Institutul Blecher (23 de ediţii în care au citit 52 de autori), m-am decis ca, începând cu iulie, să pornesc Biblioteka Blecher, ce va cuprinde cărţi în format .pdf (pe care, dacă vom avea ocazia şi mijloacele, le vom publica şi pe hârtie la un moment dat), alese pe sprânceană, cărţi influente, cărţi-reper care merită recitite / sau doar să ajungă la un public pentru care cartea (în special volumele de poezie apărute în ultimul deceniu) a ajuns ceva îndepărtat şi intruvabil. De "proiectarea" cărţilor se va ocupa, bineînţeles, Ana Toma, iar primele două titluri sper să apară până la Festivalul de poezie de la Bistriţa şi Sângeorz-Băi:

* Nora Iuga, Piaţa cerului (Jurnal de bucătărie), o superbă carte experimentală, apărută pentru prima dată în 1986, cuprinzând poezie şi fragmente de proză jurnalieră, ciuntite serios de cenzură (autoarea vrusese să includă şi schiţe de rochii sau reţete culinare, care însă nu au intrat). Exemplarul pe care îl am eu din Piaţa cerului are o poveste aparte: mi-a rămas de la Mariana Marin, pe care nu a mai fost vreme să i-l dau înapoi... Exemplarul, primit cu dedicaţie de la Nora chiar în 1986, are însemnările acesteia şi arată clar toate modificările - mereu stupide, uneori teribil de amuzante - operate de cenzură faţă de manuscrisul iniţial. Vom arăta pe text aceste schimbări, pentru ca cititorul să poată înţelege, astfel, mecanismul de funcţionare şi absurdul relaţiei dintre poet şi cenzor.

* Angela Marinescu, Tăcere sexuală. Poeme alese (2001-2009), o antologie în care voi selecta piesele de rezistenţă din ultimul deceniu ale unuia dintre cei mai influenţi poeţi din ultimii 20 de ani. Angela Marinescu a fost foarte activă în anii 2000, publicând patru volume excelente: Îmi mănânc versurile (Vinea, 2003), Limbajul dispariţiei (Vinea, 2006), Întâmplări derizorii de sfârşit (Vinea, 2006) şi Probleme personale (Cartea Românească, 2009) în care face o sinteză a poeziei sale, dar şi a poeziei anilor 2000 (dacă mă gândesc la multele imitatoare, pierdute pe drum între timp, care au încercat să pastişeze formula Angelei). O antologie reprezentativă, care o confirmă, după Skanderbeg (Vinea, 1998) şi destul de nereuşita Poeme de sus în jos (Cartea Românească, 2003) pe A.M. ca pe cea mai importantă poetă contemporană.

sâmbătă, 19 iunie 2010

Alte poeme de Matthew Sweeney

Pata de transpiraţie


Pata de transpiraţie de pe tricoul lui
contura în acea zi o hartă a Irlandei, nu harta
pe care-ai vedea-o într-un atlas recent, ci una
precum cea atârnată pe peretele
de acasă – unde nu se făcea niciodată aşa de cald,
nici într-o mie de ani. Şi-a şters
sprânceana îmbrobonată cu mâneca scurtă
şi şi-a întors tricoul ca să se uite
încă o dată la pată.
Era într-adevăr Irlanda, chiar şi
văzută cu susu-n jos. Propriul lui ţinut,
Donegal, era chiar deasupra sfârcului drept.
Comitatul Kerry se întindea către ficat,
în vreme ce Dublinul nu era nicăieri.
Şi-a trecut degetele prin
părul jilav. Oare ce însemna asta,
dacă era să-nsemne ceva? Îi tot apăruseră
urme de transpiraţie în ultima vreme, dar niciodată
o hartă. Oare era un semn care îl chema înapoi?
Altfel de ce era tricoul marcat
în locul acela, ca niciodată până atunci?
S-a întrebat dacă n-ar trebui să sune acasă.
Iar atunci, acea voce din capul său pe care-o ura,
i-a spus să-şi dea jos tricoul
şi să-l îndese în coşul cu rufe.
Dacă era într-adevăr o hartă sau un semn,
avea să supravieţuiască spălării –
ceea ce nu s-a întâmplat, nu că asta ar fi dovedit
ceva, s-a gândit el după aceea.
Însă pata de transpiraţie nu a mai apărut niciodată.


Excavaţia


Undeva în această pădure, sub arbuşti
e îngropat un avion prăbuşit, cu aripile
desprinse, cruci negre pe care încă le poate vedea
oricine ar tăia buruienile în căutarea lor,
iar dacă această persoană ar excava
cockpitul sfărâmat, eliberând scheletul
zdrobit şi sprijinindu-l apoi de trunchiul unui pin,
de deasupra muştelor şi albinelor s-ar auzi
un murmur stins, care s-ar transforma încet
în germană, un murmur ce ar dansa purtat de vânt,
în timp ce coada, cu crucile sale negre,
ar fi dezgropată de sub rădăcini, iarbă, crengi căzute,
ca şi când focuri de armă ar umple din nou
aceste dealuri, şaizeci de ani mai târziu, iar prin aer
ar zbura cartuşe şi şrapnel, fără ca vreun copac să
fie lovit iar gloanţele să vâjâie printre frunze
spre deliciul nebunului din castelul de pe deal
ieşit să-şi bea paharul de grappa pe acoperiş,
Marlene zbierând prin difuzoare
cântându-i pilotului prăbuşit în pădure.


Artistul foamei la el acasă
după Kafka

După ce postesc urmează zile
când stau în cuşca mea goală, cu uşa deschisă,
auzind din nou batjocurile mulţimilor,
care mă împung, mă acuză că am dosit mâncare,
mă înjură când nu le răspund.
Ce ştiu ei, imbecilii?
Mi-aş dubla bucuros cele patruzeci de zile
dacă m-ar lăsa. Aş ajunge atunci
aproape numai piele şi os,
cum îmi doresc, aş putea vedea pe întuneric –
aş deveni o creatură la fel de uşoară ca lucrurile
de care mă înconjor: pepenele galben scobit,
oul gol de stru
ţ sau craniul de cioară.
Ei nu-şi pot imagina asta, proştii.
Îmi ciugulesc singur cojile împuţite,
întind o mână ca să învârt
globul lunii, închid ochii
şi îmi închipui un schelet umblând încet
pe suprafaţa ei, apoi căţărându-se
într-un crater pentru a se întinde acolo, nemişcat.



Piatră
pentru Sandra


Îngerul de piatră cască,
îngerul de piatră trimite bezele.
Vreau să arunc cu o portocală.
Vreau să arunc cu toate portocalele
în tine, cum stai pe scaunul de piele,
în tine, încovrigată pe canapea.
Pisica bea apă din piscină,
pisica intră în piscină.
O s-o arunc eu însumi înăuntru.
O să mă arunc şi eu înăuntru după ea.
Cocoşul cârâie întruna.
Cocoşul nu vrea să fugărească nicio găină.
Îngerul de piatră ştie toate astea.
Îngerul de piatră stă sus.
Vreau să fiu din piatră.
Vreau să îţi zbier sloganuri
despre croaziere pe Antarctic,
despre vinul roşu englezesc.
Pisica fură o felie de şuncă.
Pisica se va uda foarte tare.
O voi usca cu un prosop.
O voi mângâia până toarce.
Cocoşul a tăcut în sfârşit.
Cocoşul a împietrit.


traducere în limba română
:
Claudiu Komartin

miercuri, 16 iunie 2010

Institutul Blecher XXIII

Astăzi, de la 18.30, la Sala Oglinzilor, Institutul Blecher cu Sorin Delaskela şi Răzvan Ţupa, în ultima ediţie a sezonului.

luni, 14 iunie 2010

We rock!

de la TNCP (3 iunie 2010), cu Marin Mălaicu-Hondrari, Constantin Acosmei, SGB şi Radu Vancu






de la Blitz Show (5 iunie), cu Felix Nicolau, Cristi Cotarcea, Florin Caragiu şi, desigur, Răzvan Ţupa


de la Bookfest (11 iunie), cu campionii zilei, prietenii mei debutanţi la CR, Despot & Duţescu

foto: white noise