marți, 26 mai 2020

Zilele „Constantin Virgil Bănescu”, ediția a XI-a


În 12 august se împlinesc unsprezece ani de la moartea prietenului meu, poetul Constantin Virgil Bănescu, iar din 2010 în orașul lui natal, Târgoviște, are loc Festivalul de poezie pentru poeți tineri nedebutați „Același cer ce nu e” în cadrul Zilelor ce îi poartă numele lui Virgil. Anunțul pentru anul ăsta arată așa:


Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa
Teatrul Municipal Târgovişte
cu sprijinul revistei „Observator Cultural”
organizează
Concursul Naţional de Poezie „Același cer ce nu e” , în cadrul Zilelor de poezie „Constantin Virgil Bănescu”, ediția a XI-a, mai – iulie 2020
Manifestarea îşi propune încurajarea şi promovarea tinerilor creatori de poezie.
REGULAMENT
La concurs pot participa tineri care nu au depăşit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut Premiul „Constantin Virgil Bănescu”, acordat de familia poetului, la ediţiile precedente ale concursului.
Participanții vor trimite:
- textele (maxim 5 poezii);
- datele personale (data și locul nașterii);
- datele de contact (adresă, număr mobil și adresă e-mail)
prin e-mail pe adresa doinabanescu@yahoo.fr şi vor purta, în loc de semnătură, un motto ales de autor.
Data limită pentru trimiterea textelor este duminică 21 iunie 2020
Lucrările readactate vor fi trimise pe adresa:
doinabanescu@yahoo.fr;
telefon fix: 0245210732;
mobil: 0724528425.
Participanţii vor primi confirmare de primire a textelor trimise spre jurizare.
Jurizarea lucrărilor va fi asigurată de personalităţi din lumea literară.
Președintele juriului este scriitorul Octavian Soviany.
Finalizarea jurizării și anunțarea câștigătorilor va fi în luna iulie 2020
Premiile acordate sunt următoarele:
- premiul „Constantin Virgil Bănescu” acordat de familia poetului – 1000 lei
- premiul revistei „Observator Cultural” – 1000 lei
- premiul Centrului Județean de Cultură Dâmbovița – 1000 lei
- premiul Teatrului Municipal „Tony Bulandra” Târgoviște – 500 lei
Mulțumim celor care aleg să ne fie alături.

vineri, 22 mai 2020

Institutul Blecher live online [5], duminică 24 mai


Duminică 24 mai, de la ora 19, Institutul Blecher ajunge la a cincea ediție live online (și a 222-a de când am pornit clubul de lectură în toamna lui 2009). Cât am fost în izolare, am făcut asta constant, începând cu 29 martie, o dată la două duminici. Nu avem de ce să ne oprim, chiar dacă nu mai e stare de urgență și spaima s-a diminuat considerabil: atâta timp cât sunt închise baruri, librării și biblioteci, continuăm din fața monitoarelor și a ecranelor, până la noi măsuri de „relaxare”. Până atunci, ne relaxăm intens cu poezia lui Iulian Tănase, Mina Decu, Teona Galgoțiu și Iulia Iaroslavschi. Iar invitata specială a acestei duminici este traducătoarea Daniela Ionescu, care trăiește de câteva decenii în Suedia și ne-a trimis o înregistrare în care citește în limbile nordice și în românește șase poeme scrise de către August Strindberg, Edith Södergran, Kjell Espmark, Ragnar Strömberg, Tomas Tranströmer și Inger Christensen.
Iulian Tănase (n. 1973, Moinești) este absolvent de ASE și de Filosofie. Poet, prozator, publicist prolific și cunoscut om de radio, a debutat în volum cu Îngerotica (1999). Au urmat Poeme pentru orice eventualitate (2000), Iubitafizica (2002), Sora exactă (2003), Ochiul exploziv (2006), Trusa instalatorului de umbre (2006, împreună cu Dan Stanciu), Abisa (2007), Adora (2009), Cucamonga (2011), Oase migratoare (2011), Teoria tăcerii (2015), Experimentul MAMATATA (2015), Aventurile lui Sacha in Castelul Fermecat (2017), Melciclopedia (2017), Extraordinara călătorie a ariciului Ariston (2019) și recenta Dumneziac (2019).
Mina Decu (n. 1983, Craiova) este masterandă în Filosofie și Studii Europene, fost profesor de Socio-Umane și librar. Traducătoare din limba spaniolă, a debutat cu volumul de poezie Desprindere (2018).
Teona Galgoțiu (n. 1998, București) colaborează cu mai multe publicații, ține workshopuri și studiază Regia la UNATC. A citit pentru prima oară la Institutul Blecher în toamna lui 2015. Pregătește prima ei carte.
Iulia Iaroslavschi (n. 2001, Chișinău) e în pragul absolvirii Liceului Teoretic „Spiru Haret” din Chișinău. Membră a Atelierului „Vlad Ioviţă”, a publicat în volumul colectiv Opt' (2018).
Daniela Ionescu este absolventă de Medicină la Cluj și traducătoare din limba suedeză (Hédi Fried, Åsa Hellberg, Sara Mannheimer, Liza Marklund, Erik Axl Sund). Trăiește la Örebro.


miercuri, 20 mai 2020

George Vasilievici (1978-2010)

Iese, la zece ani de la moartea sa din 10 aprilie 2010 și cu câteva săptămâni înainte să fi împlinit 42 de ani, Antologia George Vasilievici (Hyperliteratura, 2020), îngrijită de mine (poezia, sub titlul Înspăimântătoare frumusețe) și de Andrei Ruse (proza, adică romanele Yoyo și Viseptol, precum și două scurte scenarii, stând la un loc sub titlul Spărgătorul de minți). Mugur Grosu a scris un text grozav în deschiderea cărții.

Antologia George Vasilievici, Hyperliteratura, 2020


            Într-o notiță destul de patetică publicată în „Tomis” la puțină vreme după moartea lui, scriam (e, de altfel, singurul lucru pe care mi-l amintesc din acel lamento) că sper înainte de orice să nu-i uit vocea lui George, iar asta nu s-a întâmplat în cei zece ani care au trecut. În schimb, tot încercând să mă apuc de introducerea antologiei pe care i-am făcut-o, am realizat că nu mai țin minte când ne-am întâlnit prima dată. Și asta deși, mai mult ca sigur, eram treaz – în epoca respectivă eram îngrijorător de treaz, de grav și de crispat, și ăsta e poate motivul pentru care mi-au fost trimiși la timpul potrivit câțiva inși neobosiți, puși pe dereglarea sistematică a tuturor simțurilor. Întâlnirea dintre mine și George, pesemne fugară, trebuie să se fi întâmplat prin 2003 sau 2004, cel mai probabil la București, la cenaclul Euridice condus de Marin Mincu. Sau poate pe la vreo masă de poeți tineri și puși pe fapte mari. De știut cred că ne știam oricum de pe site-ul clubliterar.com, unde se strânseseră în perioada aia cam toți scriitorii tineri care începuseră să miște ceva într-un context „oficial” destul de sinistru (cum e, de altfel, establishmentul și azi, deși azi e cu siguranță mai irelevant decât era la începutul secolului), pe care, cel puțin în București, fracturiștii și întâlnirile de la cenaclul Euridice l-au mai înviorat cât de cât, nu doar provocând indignare, ci mai ales aducând în prim-plan un suflu proaspăt, un alt fel de raportare la literar și o dinamică a schimbării care a propulsat câțiva scriitori creditabili.
Ceea ce îmi amintesc însă cu precizie e că George m-a invitat să vorbesc (asta cred că pot spune cu siguranță: se întâmpla pe la sfârșitul lui februarie 2005), în clubul La Scena, la prezentarea cărții lui scoase de Editura Pontica, Cerneală. O țin bine minte pentru că a fost prima lansare la care am vorbit: aveam douăzeci și unu de ani, emoții cât cuprinde și habar n-aveam cum vor decurge ostilitățile, dar la eveniment am turuit despre carte fără să bat câmpii (cred că-mi făcusem temele onorabil). După care am ajuns prin Strada Rotundă, unde locuia Țupa – și unde obișnuiam să mai trag când acasă devenea irespirabil –, cu noi au venit cam toți cei care rămăseseră până mai târziu în localul de la intersecția Căii Călărașilor cu Mântuleasa, deși unii n-aveau nicio treabă cu cerneala noastră. Parcă tot atunci am fumat prima oară iarbă. A fost o noapte lungă și aglomerată, cu vioiciune și neastâmpăr și cu un italian între două vârste care nu știa prea bine ce caută acolo, dar părea să fie în al nouălea cer.
De fapt, fără să petrec foarte mult timp cu George în cei cinci ani cât am fost, zic eu, destul de apropiați (păstrez tot felul de amintiri cu el, din București, Constanța, Cluj sau Alba Iulia – dar mai ales de la mare), am avut nu puține prime experiențe alături de el, întâmplări, situații neașteptate cu stupefacții și stupefiante care, dacă nu i s-au datorat de fiecare dată, cel puțin l-au avut ca tartor sau maestru de ceremonii. George avea energie, curiozitate, un vitalism ieșit din comun care te trăgea după el, uneori în situații și experiențe extravagante, vecine cu delincvența, o imaginație bubuitoare, ritmul trăirilor lui era de trasor, și asta se vede din plin în scrisul său, deopotrivă în poezie și în proză. Asta ar fi o primă observație pe care țin să o fac referitor la corpusul de texte pe care le-a lăsat (una dintre puținele, fiindcă nu mi se pare că introducerea de față ar fi cea mai potrivită pentru a dezvolta un studiu critic): ele au imprimate exact stilul, viteza, nervozitatea și exuberanța care-l caracterizau pe omul în carne și oase. Literatura lui George te forțează să ții pasul, să nu dai drumul la hățuri.
Vasilievici avea ceva din felul imprevizibil, ireverențios, adesea sălbatic de a se angaja în scriitură al unor avangardiști de acum aproape un secol mai puțin știuți azi, ca Victor Valeriu Martinescu sau Sesto Pals. La fel ca tinerilor avangardiști din prima parte a secolului XX, lui Vasilievici i se rupea de reguli și avea o poftă nebună de a da cu tifla, de a ricana, având îndeajuns fler pentru a nu-și pierde din autenticitate (un cuvânt folosit așa de des și de abuziv de generația noastră încât și-a cam pierdut într-o vreme orice semnificație), adică fidel lucrurilor care îl torturau chiar și când (sau mai ales cu cât) se ferea mai mult să le arate, să se exhibe.
            Când băiat bun și cuceritor, când farsor și escroc cu ștaif, politoxicoman, tovarăș ingenios și excentric, risipitor, talent brut trăind în cultul libertății și al sfidării limitelor, instinctual și sagace, în cele din urmă anti-erou și personaj tragic, George s-a jucat cu focul și în viață și în literatură, nu i-au plăcut afectarea sau prefăcătoriile, avea aristocrația golanilor exorbitanți care știu ce le poate pielea.
L-am asemănat în scris pe de o parte lui Hunter S. Thompson și lui William Bourroughs, pe de altă parte unui extraordinar poet și unui spirit la fel de tulburat al poeziei românești de la sfârșitul secolului XX, cu care o parte a poeziei lui Vasilievici are perspective înrudite, Cristian Popescu. Textele selectate în antologia Înspăimântătoare frumusețe, precum și cele două romane pe care le-a lăsat – Yoyo, scris ca un jurnal brut, aproape fără nici o intervenție estetică ce i-ar fi putut știrbi autenticitatea, și Viseptol, un delir continuu mistic și schizo – o dovedesc pe deplin. În rest, poate ceva din spiritul fracturiștilor (de care se distanțează însă cu orgoliu, alergând pe culoarul său de unul singur), dar și din tumultul literaturii colegilor săi alături de care a crescut (el fiind, la 21-22 de ani, mezinul trupei) în Cenaclul de Marți de la Constanța, în special Gili Mocanu și Mugur Grosu.
În ce privește selecția pe care am făcut-o, lucrurile stau așa. Am stat cu volumele de poezie ale lui George pe birou trei luni fără să mă pot apuca de treabă, pe care am încheiat-o, odată pornit, în trei nopți. (Nu știu ce s-ar fi făcut George în izolarea cu care ne-a fericit pandemia din 2020, dar, atât cât l-am cunoscut eu, cred că nu s-ar fi descurcat mai bine ca mine. Dar să trecem peste.) Am fost conștient de la început că nu doar cele cinci volume de versuri (dintre care unul scris în colaborare, care m-a interesat destul de puțin) din care urma să fac selecția sunt importante, ci și alte fișiere și arhive în care Vasilievici își păstrase textele. Am spus mai devreme despre el că era risipitor – ei bine, cu poezia lui era neobișnuit de gospodar. Și încă ceva: avea obiceiul să opereze modificări pe text în variante succesive pe care le sucea și le răsucea în feluri neașteptate – m-au pus în dificultate nu într-un singur loc aceste modificări, fiindcă uneori îmbunătățesc poemul inițial, alteori mai degrabă îl deșiră.
Așa că, pe lângă cărțile propriu-zise, din care era la îndemână să transcriu fidel conținutul, am avut de verificat și comparat, uneori vers cu vers, poemele din Gabi78 (2001), Cerneală (2004), Featuring (2004, împreună cu Ștefan Caraman și Ondine Dietz), O cameră cu două camere (2006) și W.C.-rul (2007) în variante succesive. A trebuit uneori să fac alegeri între textele așa cum apăruseră ele în volume și cum le-am găsit într-o carte virtuală (un fel de e-book rudimentar) scos de Adrian Rezuș în 2001, în proiectul unei antologii din 2005 care nu a mai apărut, apoi mai erau toate poemele sale de până atunci adunate de-a valma prin 2007 pe un blog care spre surprinderea mea încă mai există, și în final ineditele – poemele care n-au mai apucat să fie publicate decât pe un site cu o reputație destul de îndoielnică și în câteva numere ale revistei „Tomis”, unde G.V. era redactor (a fost o vreme chiar redactor-șef) – mai precis, două grupaje apărute în 2009. Ca o ironie amară, apariția revistei „Tomis”, una dintre cele mai bune din România acelor ani, s-a întrerupt din cauza unor mizerabile jocuri politice locale, la numărul 134 (10/2010). Trecuseră șase luni de la moartea lui George.
Nu am ținut să antologhez poemele neapărat în ordinea în care se găseau ele în cărți, fiindcă așa s-ar fi pierdut câteva lucruri importante. Am preferat să așez ceea ce cred că e mai solid din poezia scrisă de Vasilievici în nouă cicluri unitare. Nu puteam rata, de exemplu, lungul poem „Dili”, care nu a apărut în nici un volum, dar este geamănul textului cu care George și-a făcut o intrare spectaculoasă în Cenaclul de Marți, „Poem în care Emilia se povestește”. În versiuni ulterioare, George a schimbat titlul acestui text în „Emilia se povestește”. (Aici s-a întâmplat trecerea lui de la poezia adolescentină, de care a vrut să uite, publicată în volumașul Îngerul negru în 1998, la ceea ce avea să scrie mai departe.) După scurta experiență în închisoare (pentru posesie de droguri) de la începutul anilor 2000, a scris „Dili”, iar cele două texte nu pot funcționa, cred, decât împreună. Amândouă sunt torențiale, narative, hiperrealiste și dezinhibate lingvistic, anunțând proza pe care o va scrie câțiva ani mai târziu.
Apoi, titlul antologiei este dat de un poem care s-a găsit prima oară în Featuring – singurul din acea carte care mi se pare că merită recuperat, celelalte șase, scrise împreună cu Ștefan Caraman, par lălâie și cam la voia întâmplării. Înspăimântătoare frumusețe avea să fie reluat de Vasilievici în Cerneală cu titlul simplificat frumusețe, deși finalul poemului cuprinde această sintagmă (e drept că articulată), la finalul câtorva dintre cele mai puternice, mai stranii și mai memorabile versuri ale lui: „pentru că / cel ce părăseşte este cel părăsit de iubire, / ucis în diavol de înspăimântătoarea frumuseţe”.
Din W.C.-rul, cartea care mi s-a părut cel mai ușor expediată și mai neasumată, am făcut o selecție din prima parte („poziția cocoșului față de poezie”), a doua mi se pare un început nereușit de proiect lăsat baltă prea devreme.
În ce privește ineditele, așezate în grupajul „de toate mereu”, am mers pe o selecție restrânsă și concentrată – selecția cuprinde zece poeme apărute majoritatea în „Tomis”, dar și câteva împrăștiate pe internet, scrise aproape toate în 2009. Dacă poemul în proză confesiv „punk” (din Cerneală), la citirea căruia mi se pune mereu un nod în gât, poate fi o cheie pentru moartea prin sugrumare a lui George, ultimele poeme din Înspăimântătoare frumusețe arată stările extreme, convulsiile și o apăsată stare de melancolie anxioasă prin care trecea în ultimul an de viață.
Cu amintirea încă atât de vie a ultimului lui Revelion, pe care l-am petrecut împreună la Constanța, a vremurilor mai bune în Fishzilla – barul lui Victor Mirea care din păcate nu a avut viață lungă –, a serilor și nopților petrecute împreună cu gașca constănțeană – Gili, Lușu, Mugur, Maparlo, uneori Dan Mihuț, alteori Bogdan Papacostea, prin Vamă cu Miki Vieru, a unor pățanii foarte încurcate prin București la începutul lui 2010, simt că mi-am îndeplinit o datorie întârziată față de George, și sunt convins că redescoperirea sa de către cei care au acum douăzeci de ani va fi asemănătoare cu cea trăită de generația mea la aceeași vârstă, când am dat de Cristian Popescu, Aurel Dumitrașcu, Iustin Panța sau Ion Monoran.


marți, 19 mai 2020

Gabriel Daliș: „am venit în casa ta să tac”



Am povestit la a patra ediție live online a Institutului Blecher circumstanțele în care am făcut cunoștință cu Gabriel Daliș, în vara lui 2009 (la înmormântarea unui prieten comun, poetul Constantin Virgil Bănescu, care ne vorbise fiecăruia dintre noi despre celălalt). Apoi, ani buni Gabriel și cu mine am fost apropiați și am vorbit enorm despre poezie, a noastră și mai ales a celorlalți, până la emigrarea lui în Marea Britanie, Daliș a fost o piesă de bază a Institutului Blecher. Se întâmpla exact așa, încă îmi amintesc: deveneam îngrijorat și începeam să-i sun, întârziind startul ediției respective a Institutului dacă Gabi Daliș, Adi Diniș, uneori Octavian Soviany și Miruna Vlada nu ajunseseră.
În plus, de Gabriel mă leagă preistoria mea ca editor: înainte de a porni în toamna lui 2010 Casa de Editură Max Blecher la îndemnul și demersurile încăpățânate ale Anei Toma, a fost ceea ce eu numesc cartea 0, cea care a anticipat ceea ce aveam să construim prin editură și tot ce s-a acumulat și rotunjit în jurul ei și al clubului de lectură. Volumul antologic intitulat : până mereu (Charmides, 2010) al lui Daliș (în care am făcut împreună o selecție severă din primele lui patru volume de poezie, destul de naive și de înaripate, publicate între optsprezece și douăzeci și șapte de ani, cărora le-a adăugat câteva inedite de o mare finețe a expresiei) a fost conceput grafic de Ana Toma și, cu toate că a ieșit la editura lui Gavril Țărmure, a reprezentat ceva ce am făcut noi trei, iar asta ne-a dat încredere că vom putea repeta isprava pe cont propriu.
Gabi Daliș, poet rafinat, gracil, cu unele cruzimi strecurate pe neașteptate în derularea scenariului textual, este un poet fără generație, dacă n-ai ști că e de vârsta 2000-iștilor (cu toate că a debutat în anii '90), chiar n-ai ghici de unde poți să-l iei: aduce cu unii 70-iști, în sensul unei maniere și al unui concetism potolit, însă în același timp are zvâcnetele și intensitățile poeților de la începutul acestui secol. G.D. a mai scos Piedici și arme (Cartea Românească, 2014), pe care de asemenea am stat și am lucrat cu migală și dedicație luni bune, poate ani, înainte ca Gabriel să-și facă o viață nouă în Anglia.
Reîntâlnirea de „la Blecher”, după câțiva ani în care am avut doar contacte sporadice prin facebook și telefon, înseamnă pentru mine mult: o confirmare a tot ce mi-am dorit să fie și să devină acest câmp dinamic al Întâlnirii care a devenit cu anii comunitatea așezată sub semnul lui Max Blecher.

joi, 14 mai 2020

„Poesis internațional” 24 (2/2019) gratuit online



          Prefigurând apariția numărului la care lucrăm, dăm drumul numărului anterior să poată fi citit și descărcat la liber pe net. Nu e aceeași experiență (mai ales pentru cei mai de modă veche, cum sunt eu), dar până la urmă textul e text, pe orice suport s-ar găsi el.
          Numărul 24 (2/2019) al publicației „Poesis internațional” a apărut la sfârșitul lui noiembrie trecut, cuprinzând, veți vedea dacă nu v-a picat deja în mână, tot felul de lucruri prețioase pentru gurmeții de literatură mai veche și mai nouă.
          Îmi reiau cu ocazia asta rugămintea și încurajarea ca cititorii care urmăresc „Poesis internațional” (știu destui care nu au pierdut mai nimic din 2010 încoace), precum și aceia care o descoperă de-abia acum, să facă, dacă le stă în puteri, un mic efort pentru a sprijini apariția în luna iunie a numărului 25, care va fi și mai consistent decât cel de toamna trecută.
          Le mulțumesc celor care deja au făcut precomenzi pentru numărul în lucru (pentru 50 de lei, exemplarul din P.I. 25 vă va fi adus la ușă prin curier), care au avut generozitatea de a dona sau care s-au înscris pe platfoma Patreon ca susținători ai proiectelor noastre.
          Ar fi mai mare păcatul ca în anul la capătul căruia va împlini zece ani, „Poesis internațional” să nu mai apară sau să fie încă o chestie literară de pe un site pe care o frunzărești într-o doară – continui să cred că experiența de a citi pe hârtie o astfel de publicație (magazin, almanah, spuneți-i cum vreți) este diferită și impune un alt tip de angajare în și de asimilare a textului literar.
          Pentru precomenzi, scrieți un mail pe adresa ckomartin@gmail.com
          Pentru contribuții financiare sau donații, contul este deschis la BCR pe numele Claudiu Eugen Komartin și are IBAN-ul: RO03RNCB0318071661330001
          Pentru a deveni susținători constanți ai celor trei proiecte ale noastre (Clubul de lectură Institutul Blecher, Casa de Editură Max Blecher, publicația „Poesis internațional”), chiar și cu sume modice, de câțiva euro pe lună: https://www.patreon.com/casadeedituramaxblecher?fbclid=IwAR2asW2hzy6AM52zyEwkxxuOsVfhS8vZlo7N1TErnoXWARscszYVk5a1WqA

          Clic pe copertă pentru a avea acces la „Poesis internațional” 24 (2/2019) și lectură plăcută!



luni, 11 mai 2020

Pastorala transilvană (II)



           „Da' știu că duci la băutură, domnu' speolog.
            Străinul privea impasibil fața buhăită a lui Marcel, rânjetul lui stupid, țigara înfiptă strâmb în colțul gurii, cioturile dinților galbeni, murdari, care mestecau lacom bucățile de carne crudă, un animal hămesit cu ochii injectați de la câtă pălincă și vin turnase în el, iar pieptul lat i se lăsa tot mai mult spre marginea mesei – se apleca parcă dinadins, pentru a-l scruta pe bărbosul roșcat pe care îl cunoscuse cu câteva ceasuri în urmă și, afumat bine cum era, părea și mai butucănos și amenințător decât pe trezie.
            „Ce dracu' să cauți, om serios, în văgăuna aia care-aduce doar pagubă? Cât am fost copil n-am auzit despre Huda lu' Papară decât idioțenii și baliverne, basme de țărănoi proști. Dup-aia au început să vină specialiștii, să se facă docomentare, s-a umplut satu' de căscăunzi grăbiți să vadă minunea. Și ce-i așa grozav până la urmă la pizda aia din munte? Întuneric și umezeală, ca-n orice muiere, nu-ți trebuiesc școli înalte pentru asta.” Și hohotul aducând cu un muget, ochii ieșiți din orbite, apoi mâna grea trântită cu necaz pe masa de lemn: „Dumnezeii mă-sii, femeie, nu vezi că dom' speolog și cu mine ne uităm ca proștii la blidele-ăstea? Mai adă ceva de ciugulit, că doar avem un oaspete la masă.”
            În timp ce Ildikó trebăluia îngrijorată prin cuhnie, trăgând cu urechea la vorbele rostite de bărbatul ei în singurul fel pe care-l știa, îmbibate de răutate și ciudă, aștepta încordată să-i mai audă vocea neașteptatului vizitator, care îi declanșase, de îndată ce Marcel apăruse cu el în poiană, o senzație cețoasă, ca dintr-un coșmar trăit cu mult timp în urmă.
            Silvășan continuă, pe același ton necioplit și certăreț:
            „Asta vreau să-mi explici dumneata: după câți s-au perindat pe-acolo, ce mai poate fi de aflat? Pietroaie și lilieci, pentru asta să bați atâta drum și să scormonești în scobitura aia lungă cât o zi de post? Nu mai zic că sigur ți-ai mai băgat nasul prin ea, recunoaște! Oi fi fost chiar în echipa ăluia, Ludușan, de era să crape ca proștii-acolo, în '80 când i-a prins înăuntru topirea zăpezilor. Și-atunci, odată ce te-ai cățărat prin ea și-ai umblat-o până-n afunzime, la ce să mai vii înapoi, că de schimbat, n-avea ce să se schimbe?”
            Până atunci tăcut, bărbatul continua să se uite la gazda lui cu o expresie imperturbabilă, și îi răspunse neutru și obiectiv: „Ba dimpotrivă, mereu rămân lucruri pentru care trebuie să te-ntorci.”
            Marcel râgâi, uitându-se chiorâș la celălalt. Începea să se plictisească de individul ăla pe care îl primise în casa lui, îl omenise, încercase degeaba să-l îmbete bând cot la cot cu el toată seara și totuși nu putea să-l descoasă sub nici un chip. Dar asta îl și îmboldea și-i sporea curiozitatea. Știuse el când îl invitase pe speolog, care se recomandase simplu Vida, să rămână peste noapte la ei, că omul ivit din măruntaiele muntelui avea ceva ieșit din comun, și ținea morțiș să afle ce.
            Se întâlniseră în apropierea grotei, Marcel bântuia cu treburi numai de el știute prin preajma schitului de lemn care străjuiește locul de sute de ani. Avea ochi ageri și-l zărise printre stâncile și copacii răsuciți pe insul acela bine legat, a cărui vârstă nu o putea ghici, strecurându-se afară din peșteră în echipamentul lui greoi și demodat – combinezonul, casca, mănușile, centura, hamul, sacul pe care-l purta în spate și încălțămintea păreau toate de împrumut, atenuându-i mișcările de parcă ar fi pășit pe solul marțian. Însă nu asta îi atrăsese atenția lui Silvășan, care oricum nu știa nimic despre T.S.A.[1], ci barba de un roșu aprins a lui Vida, care-l făcea o apariție greu de ignorat, și din cauza căreia îl luase inițial drept unul dintre exploratorii veniți prin părțile lor din tot felul de țări îndepărtate după cai verzi pe pereți.
            „În viață, cel mai bine e să nu te uiți înapoi. Să nu te întorci la ce-a fost. Oricum o dai și-o sucești, tot rău iese. Și futut și cu banii luați. De-aia am venit să trăiesc aici. Eram încă tânăr când am zis că ăsta e locul unde vreau să-mi duc traiu' pân-o să crăp. Toate câte le-am făcut, și la Cluj, și-n Zalău, și dup-aia la Toplița, unde-am ajuns din cauza bozgoroaicei, au ieșit de-a-ndoaselea. Și cu sportul, și când, în anii '90, m-am privatizat... Mi se urâse de viața de la oraș, acolo dai numa' de otrepe și de nărozi care știu să se aranjeze și te dau dintr-o parte în alta. În ograda asta nu vine nimeni să-i zică lui Marcel Silvășan ce să facă și să dreagă. Sunt doar eu cu călugărița mea înceată la minte și ni-i de ajuns așa.”
            Exprimase totul fără vehemența obișnuită, fără să se mai răstească, ci ostenit și tărăgănat, ca și cum încerca să se convingă singur de tot ce îndruga, apoi, mirat și el de momentul de sinceritate în care se deschisese în fața vizitatorului, se înnegură, țipă la Ildikó să mai aducă vin și i se adresă precipitat speologului: „Văd bine că la masa asta vorbesc numai eu. Ai ceva de șpion, că altfel nu pari din cale-afară de timid. Ia zi, ce-ascunzi?”
            Acum atmosfera devenise și mai tensionată, iar Ildikó, obișnuită cu ieșirile lui Marcel, se apropie temătoare de masă cu sticla de vin, pe care acesta i-o smulse din mână enervat de încetineala femeii; pe jumătate deșurubat, dopul sări și Silvășan vărsă pe el din petul umplut ochi. Lovitura veni imediat, exersată și imparabilă – nu era o scatoalcă, pumnul greu ca un drug căzuse peste obrazul și tâmpla ei stângă, dărâmând-o, și rămăsese ghemuită pe jos așteptând următoarea izbitură. Dar Marcel se simți dintr-odată moleșit, și piciorul pe care se pregătea să i-l înfigă neveste-sii între coaste nu îl mai asculta. Se lăsă încet pe scaun și căută recipientul cu o mână nesigură. Urechile îi țiuiau și simțea o dogoare în ceafă – atunci își aminti de vizitator, și îl căută cu privirea împăienjenită pe omul roșu, care nu schițase nici cel mai mic gest cât se petrecuse toată scena. Se uita la el impasibil, fără să spună nimic, fără să intervină sau măcar să dea mustrător din cap. Marcel avea în față o entitate căreia dacă nu i-ar fi văzut licărul din privire, nici n-ar fi zis că e vie, ci mai curând o formațiune minerală, o stalagmită în formă umană ce-l măsura cu tactul și răceala unui judecător.
            În timp ce Ildikó se culegea poticnindu-se de pe jos, țiuitul începu să se dizolve într-un șuvoi sonor care îi inundă lui Marcel capul, un fel de muzică extrem de îndepărtată, ieșind din pâlnia umplută cu vată a unui gramofon. Odată cu această transformare, ceva indiscernabil se schimbă și în trăsăturile speologului. Statuia de cornalină prindea viață. Mușchii feței începură să se încordeze și să-i joace sub piele, vălurindu-i deopotrivă oribil și caraghios liniile feței, care păreau acum dezarticulate, frângându-se și realcătuindu-se aleatoriu, într-un ritm tot mai rapid, până când chipul străinului îi apăru lui Marcel, care îl urmărea cu brațele căzute, voalat și unduitor, de parcă ar fi irupt către suprafață, după o îndelungată amorțire, de pe fundul unui lac de munte.
            Inițial contrariat și întrucâtva amuzat de spectacolul la care lua parte, curând Marcel nu mai era în stare să împingă către suprafață cel mai mărunt semn de împotrivire. Ar fi vrut să-și prindă capul în mâini, să răstoarne masa și să răcnească, însă urletul se prelingea prin el ca un torent de noroi ghidat de muzica aceea sacadată care-l sleia, făcându-l să nu mai înțeleagă nimic din contururile tremurate ale realității. Își dădea totuși seama că nu e efectul băuturii, nu trecuse prin așa ceva nici în cele mai adânci stări de beție și de pierdere de sine. În plus, era încă prezent, martor cu toate simțurile la tot ce se petrecea în încăpere, deși stupoarea îl făcea să arate ca un debil mintal: rămăsese cu gura căscată și simțea un firicel de salivă scurgându-i-se pe bărbie, incapabil să schițeze o cât de mică mișcare. Mirat mai degrabă de pierderea controlului asupra propriului corp decât de ceea ce se petrecea în fața ochilor lui, atârna paralizat în scaun, cu mădularele strivite de o greutate uriașă, căreia i se predase, și nu își putea desprinde privirea de magma în care se dizolvau și se recompuneau cu repeziciune fruntea, arcadele, nasul, pomeții și barba ființei de la celălalt capăt al mesei. Se simțea ca un șoarece încolțit, în clipele de așteptare dinainte ca un bocanc uriaș să coboare și să-l zdrobească. O căuta cu coada ochiului pe Ildikó, când în sfârșit surprinse figura înlemnită a femeii, căutătura ei era o confirmare că se dezmeticise din lovitură și nu părea oarbă la anomaliile pe care le trăia.
            Camera se îngustase, strângându-se în jurul lor ca un garou. Toate mobilele și obiectele împrăștiate prin spațiul suprasaturat fuseseră compactate de forța aceea calmă, dulapurile, scaunele și lada, farfuriile, cănile, borcanele și ștergarele, până și funiile de usturoi, șiragurile de ardei iuți atârnate de grindă se închirciseră și erau învălmășite unele-ntr-altele, stând să plesnească, strânse din toate părțile de pereți, de ușă și de geamul prin care, dacă cineva ar fi aruncat în acele momente o privire-năuntru, ar fi văzut o aglomerare de unghiuri, forme și culori îndesate și întrepătrunse, ieșind unele din altele și concurând pentru același locșor, lăsând impresia unui bâlci terific îngrămădit pe o măciulie de chibrit.
            Ildikó privea cu nedumerire, când la Marcel, când la vizitator, dar era liniștită, cu toate că surprindea aceleași prefaceri în structura materiei înconjurătoare, asista la acele deformări fără să înțeleagă nimic, cu o expresie de prostrație care o făcea și mai pură, descătușată de servituțile vieții așa cum o cunoștea, în timp ce muzica bestială urca și cobora hipnotic, parcă revărsată dintr-un depozit cu pereți de oțel sau dintr-o sală scufundată la mii de kilometri distanță, prin meandrele unui sistem de tuburi metalice, gâlgâind și zăngănindu-le-n creier, sedimentându-se în tot locul fără a le lăsa aparent nicio posibilitate de a i se opune.
            Torentul dizarmonic făcuse ca spațiul dintre cei trei să se solidifice, era ca și cum aerul din cei câțiva metri cubi în care se desfășura totul prinsese consistența chihlimbarului sau a unui lemn din mezozoic, pe care însă privirea ei, trecând de la unul la altul, îl curba, îl remodela, lărgindu-i breșele și striațiile microscopice. Trecând fără să se grăbească de la Sărmășan la Vida, pe care îi scana deopotrivă înstrăinată și cu o precizie mașinală, ochii lui Ildikó începuseră să foreze ca prin vis galerii și ravene, dizolvând materia în care fuseseră prinși – și astfel simțea din străfunduri cum își recâștigă cu fiecare nouă străpungere independența, redevenea ea însăși, sprijinindu-se de această nouă putere pentru a se regăsi întreagă în labirintul acela de sunete informe care dăduseră peste cap liniile și distanțele, întregul înțeles al lumii ei.
            Masca lui Vida căzuse, însă nu în totalitate, nu încă. Se devoala doar, puțin câte puțin, atât cât cel din spatele ei să-și poată afirma prezența după un lung răstimp, după o absență imposibil de măsurat în felul simplu și categoric în care o fac de obicei oamenii. Nu știa nici el de unde venea, i-ar fi fost imposibil să exprime în cuvinte precise și limpezi ceva despre universul-fantă, despre limbul prin care rătăcise eliberat de conștiință sau rațiune, și unde legile naturii erau de prisos.
             „Așază-te, Ildikó, trebuie că ai înțepenit acolo.”
            Ildikó își trase un scaun, așezându-se între cei doi, în timp ce Marcel se îndura cu fața schimonosită să fie cruțat sau omorât odată, că el nu mai suportă, „Oprește-o! Fă-o să se oprească!”, dar muzica încetase, retrăgându-se în halele subpământene de unde inundase mintea lui obișnuită numai cu insolența și cruzimea cărnii, nu și cu posibilitatea de a rămâne singur și neconsolat în capul tău, constrâns să faci față zdrențelor a ceea ce ai crezut despre tine ca om de nezdruncinat în credința că totul pe lume se câștigă prin forță brută. Însă Ildikó nu părea secătuită, ieșise revigorată din ceea ce trăise, cu o tărie pe care și-o descoperise și o acceptase în sfârșit, și îl privea pe soțul ei ca pe un obiect.
            La capătul minutelor (dacă nu cumva trecuseră între timp ore sau zile întregi) cât durase vârtejul ce zăpăcise toate reperele în interiorul acela sever și mohorât, și care făcuse imaginea străinului să se amestece și să se vălătucească vertiginos, reașezându-i adevăratele trăsături, fața rotunjoară și bonomă a lui Ervin Avram se zărea în sfârșit de sub un voal fără vreo aparentă greutate sau consistență. Masca speologului se subțiase până aproape de completa dispariție, iar zâmbetul sincer al lui Ervin, ieșit acum la iveală, destinderea aproape zglobie cu care începuse a se clinti ca după o lungă hibernare, pâlpâirea din ochii lui curioși, deodată întineriți, readusese realitatea din sălașul Silvășanilor în momentul dinainte de a ieși cu desăvârșire din țâțâni.
            „Am știut că tu ești cea puternică. Dar mai era nevoie ca și tu să afli asta.”
            I se adresase lui Ildikó direct și cu cea mai mare naturalețe, ca un om pentru care nu trecuse mai mult de o zi de la petrecerea din 1988, și într-adevăr ea era ultima pe care o văzuse și o atinsese pătimaș, prin aburii beției, înainte să-nceapă să-și lepede hainele și să iasă val-vârtej în răcoarea nopții de iunie, nepăsător și fericit ca un rege.
            Visszajöttél. Valahogy mégiscsak összehoztad és visszajöttél![2]
            „De fapt nu am fost plecat nicăieri. Îmi aduc aminte că am rătăcit o zi prin pădurea aia, și apoi... Nu am cum să explic ce-a urmat. Să spunem doar că am trecut dintr-o cameră în alta. Aș vrea să știu și eu cum și de ce... Și ce a făcut să fiu propulsat înapoi aici, într-un corp de-mprumut, știind totul despre voi de parcă aș fi asistat la fiecare zi a vieții pe care ai dus-o împreună cu ăsta.”
            Arătă cu capul către Marcel, care nu înțelegea nimic și bolborosea plin de muci și de bale, arătând ca o sperietoare de ciori desprinsă anevoie de pe câmpul pe care-l avea în pază.
            „De ce în locul ăsta? De ce acum?”
            „Asta chiar că nu știu. Dar știu că dacă nu eram eu, Ibolya nu ar fi insistat să veniți la cabană și v-ați fi văzut de drum. Tu ai fi mers după Cleo, însă gândul ăsta te speria mult prea tare și, în cele din urmă, ai fi decis să n-o faci. Doar că n-ai avut inima să-i strici cheful surorii tale. Apoi a fost dansul nostru, cel mai nebunesc și mai eliberator moment pe care l-am trăit în treizeci și cinci de ani. Iar asta a declanșat ceva ce nu aveam cum să prevăd în clipa aia. Ceea ce pentru mine a fost descătușarea îndelung așteptată, pentru Marcel a fost un altfel de început. Atunci a simțit gustul sângelui. Psihopații, brutele, prădătorii cu adevărat vicioși au mereu câte un asemenea ceas determinant, care le deschide apetitul. E prima lor doză. Iar apoi vor trăi și vor acționa în așa fel încât să le facă altora viața un iad.”
            Femeia își despleti părul și se îndreptă de spate, întremată de cuvintele pe care le auzise. În opoziție cu postura de animal învins și submisiv a lui Marcel, Ildikó se scuturase de tot ceea ce o ținuse atâta vreme captivă. Nu mai era „stearpa”, „bozgoroaica debilă”, sacul de box al lui Silvășan, pe care îl privea cu milă și cu o vagă repulsie, ca pe un om căruia i s-a smuls și ultima fărâmă de demnitate.
            „Am venit așadar pentru o compensație, poate nu chiar atât de târzie. Pentru a-ți oferi lucrul pe care ți l-ai dorit mereu, în ciuda rușinii și a împotrivirilor tale de a te accepta așa cum erai. Iar pentru asta ai suferit ca un câine atâta timp. A fost o simplă eroare biologică, iar vremurile n-au fost de partea ta. Acum eu sunt aici să o-ndrept.”
            După moartea Ibolyei, nimeni nu aflase adevărata ei dramă – cu atât mai puțin nenorocitul de Marcel, care nu reușise să înțeleagă nimic toată viața lui –, conflictul interior care o condusese aici, și de fapt nici cu sora ei nu vorbise vreodată deschis despre asta, Ibi doar intuise, ținând pentru ea, în vremea când în cele două fete de vârste apropiate se petreceau schimbările decisive, că Ildi nu era la fel ca toate celelalte colege și prietene de vârsta lor, pe care mezina le privea așa cum le privesc îndeobște bărbații, că nu-și dorise niciodată sexul acela, sânii pe care mult timp i-a strâns în fașe groase, căutând să-i împiedice să mai crească, vocea prea subțire sau pielea prea albă și delicată, pe toate le urâse, dar era imposibil să se descotorosească de corpul nepotrivit în care nimerise.
            Ervin se ridică și merse la fereastră, de unde privi curtea luminată de luna plină, murmurând pentru sine: „Multe se vor schimba pe-aici de acum încolo”. După toate prin câte trecuseră gazdele sale, era prea târziu pentru ca cei doi scarabei ce coborâră din mânecile pulovărului de lână pe care-l purta să le mai producă vreun șoc. În numai câteva secunde, insectele ajunseră cu mișcări precise în dreptul scaunelor pe care stăteau Ildikó și Marcel. Niciunul dintre ei nu schiță vreun gest nici când începură să urce pe picioarele scaunelor și se opriră în poalele lor, după ce adulmecaseră curioși prin țesăturile năclăite, apoi împietriră simultan pe sexele celor doi, începându-și lucrarea. O toropeală dulce și senzuală îi cuprinse deodată pe soții Silvășan, care își lăsară capetele pe masă, căzând pe dată în somnul cel mai adânc.
            Când se treziră a doua zi, în casa de pe Valea Morilor nu rămăsese nicio urmă a trecerii lui Vida-Ervin și a scarabeilor săi. Iar dacă nu ar fi realizat foarte curând că Ildikó locuia acum trupul de bărbat la care visase întotdeauna, iar penisul lui Marcel se retrăsese într-o vulvă ca o prună uscată, și chipul său, la care se holba prostit în oglindă, aducea cu al uneia dintre acele muieri slabe și scofâlcite pe care le desconsiderase întotdeauna, poate că Silvășanii ar fi continuat să creadă că totul fusese doar o scorneală fioroasă, uluitor de reală.
            Nu trecu nicio jumătate de zi până când Attila (așa decisese Ildikó să se numească de acum înainte) o pocni pentru prima oară peste gură, umplând-o de sânge, pe Marcela, ce nu se mai putea opri dintr-un plâns cu sughițuri, presărat cu toate înjurăturile și vorbele spurcate pe care le învățase cândva în armată.
            Sub Piatră începea o nouă eră.




[1]Tehnica Speologiei Alpine
[2]Te-ai întors. Ai făcut ce-ai făcut și te-ai întors!

miercuri, 6 mai 2020

Octavian Soviany și „cântecul Ceaușimei”


          Am mai spus-o prin notații fugare sau dialoguri/interviuri când am fost întrebat: între 18 și 22 de ani au fost patru scriitori, doi care mi-ar fi putut fi bunici (ambii născuți în 1931) și doi cam de vârsta mamei, care au însemnat foarte mult pentru mine, deopotrivă uman și cultural. Influențele lor asupra mea, precum și timpul petrecut cu fiecare în parte au fost diferite și evident că nu au cântărit la fel. Însă, înainte de a-i întâlni pe Nora Iuga, Mariana Marin și Mircea Ivănescu (cu care am petrecut cel mai puțin timp, vreo patru-cinci zile din toamna lui 2004, când m-a primit la dânsul în căsuța din Strada Vasile Aaron nr. 3, între timp demolată), a fost profesorul meu de limba și literatura română și literatură universală din clasele a XI-a și a XII-a, după ce m-am transferat la Colegiul Național „Mihai Eminescu”. Îl cunosc pe Octavian Soviany de mai devreme, adică de prin 1998, când mi-a dat meditații pentru examenul de intrare la liceu, pe care părinții mei aveau mari îngrijorări că nu îl voi lua.
          Multe lucruri s-ar fi întâmplat altfel dacă Soviany (despre care până prin 2000-2001 nu știam decât vag că scrie poezie și articole de critică literară prin niște reviste de care n-aveam habar) nu ar fi fost profesorul meu, unul cum nu am mai avut, dacă nu mi-ar fi pus în mână tot felul de poeți ciudați pe care încă nu îi înțelegeam (precum Mazilescu), dar și cărți de critică și istorie literară care au fost esențiale, de la Hugo Friedrich la Gustav René Hocke și de la Jean-Pierre Richard la Vasile Lovinescu. O primă ucenicie extrem de valoroasă. 
          Nu are rost să-i fac elogii exagerate lui O. Soviany, unul dintre cei mai buni și mai complecși scriitori care scriu astăzi în românește. Am vorbit la lansările a vreo cinci-șase cărți de-ale sale (socotind aici și traducerile magistrale din Baudelaire și Verlaine), am editat una dintre cele mai bune cărți de poezie pe care le-a scris, Pulberea, praful și revoluția, stând împreună cot la cot pe textul cărții o după-amiază întreagă, iar timpul petrecut astfel cu fostul meu profesor a fost foarte prețios. Soviany este autorul a numeroase cărți de critică (probabil cea mai importantă, și un fel de corolar, rămâne Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală  în două volume apărute în 2012), a mai bine de cincisprezece volume de poezie și antologii, de la Ucenicia bătrânului alchimist (1983) la E noapte în Arhipelag (2017), al unor volume de teatru și a șapte cărți de proză, cea mai recentă, primul volum al tetralogiei Lelian, intitulată Micul Saturnian, a ieșit acum câteva luni (2019).
          Formula din prima carte de versuri, reluată pe diverse tonalități în Cântecele desăvârșirii interioare (1994), Turnul lui Casanova (1996), Provincia pedagogică (1996), Textele de la Montsalvat (1997), Alte poeme de modă veche (2004), Dilecta (2006), Adda (2015) și Poeme de dragoste (2018), impune un poet cochet, inteligent și cultivat, din familia lui Emil Botta, a lui Radu Stanca, Leonid Dimov și Romulus Vulpescu (pot fi citate în sprijinul acestei afirmații gustul pentru înscenare și artizanal, fantezia debordantă, excesul de gestică și de decor), care își asumă o anumită poză verlainiană, decadentă și orgolioasă. Soviany este în discursul său „de modă veche” un virtuoz, iar antologiile Cartea lui Benedict (2002) și Apocalipsul suav (2015) o dovedesc fără rest.
          Mai este însă o față a lui Octavian Soviany, pe care acesta a arătat-o după 2005: aceea a unui poet capabil să sondeze experiențele-limită, a unui „damnat” foarte autentic și în cheie „mizerabilistă”, mai aproape de scriitura unora dintre poeții generației mele decât de a colegilor săi 80-iști. Lăsând la o parte erudiția și jocul superior, Soviany a convins cu adevărat – și a părut mai contemporan decât oricând cu el însuși – în Scrisori din Arcadia (2005), Pulberea, praful și revoluția (2012) și, într-o anumită măsură, în Călcâiul lui Magellan (2014), cărți în vers liber ce recuperează poeticile mai noi (și în care dialoghează constant cu poeți afíni, precum Mazilescu și Mariana Marin), recalibrându-și expresia în spiritul tăios, deziluzionat și „verist” al generației afirmate în jurul anului 2000. Octavian Soviany a avut puterea de a se reinventa la 50 de ani, ieșind din formula impecabil-clasicizată în care părea închis, și astfel a devenit unul dintre cei mai admirați poeți ai prezentului.
          Acum, Pulberea, praful și revoluția, pentru care a primit unul dintre cele mai serioase și mai râvnite premii de la noi, cel al revistei „Observator cultural”, poate fi citită sau descărcată gratuit, lucru pe care vă îndemn să-l faceți, fiindcă este, nu am nici o îndoială, una dintre cele mai bune cărți de poezie ale acestui deceniu. Deceniu care sper să se încheie cu publicarea la Casa de Editură Max Blecher a volumului de poezie pe care O.S. este pe punctul de a îl încheia.


Octavian Soviany, Pulberea, praful și revoluția
(Casa de Editură Max Blecher, 2012)

marți, 5 mai 2020

Institutul Blecher live online [4], duminică 10 mai


Trecură opt zile de la cea de-a treia ediție live online a Institutului Blecher, unde i-am văzut și ascultat pe Moni Stănilă, Olga Ștefan, Mircea Andrei Florea, Toni Chira, Gelu Diaconu și Octavian Soviany. Cred că a ieșit bine, așa că perseverăm.
Duminică 10 mai, cu câteva zile înainte ca starea de urgență să fie ridicată, cam între orele 19 și 21.30 ne revedem în virtual, iar invitații mei sunt de data asta Sorin Gherguț, Diana Geacăr, Monica Sturza și Victoria Tatarin. După lecturile lor îi vom asculta pe Gabriel Daliș (citind traduceri din Ilya Kaminsky, unul dintre cei mai cunoscuți poeți americani de la începutul acestui secol) și pe Elena Borrás feat. Dan Coman – mai exact, trei poeme din Insectarul Coman (Charmides, Bistrița, 2017) citite în românește de către Dan, iar în spaniolă, în recent apăruta El insectario Coman (La Bella Varsovia, Madrid, 2019), în traducerea și lectura Elenei. La final, un film cu și despre Oana Doboși și Raluca Selejan, adică artizanele celei mai frumoase librării independente din România, „La Două Bufnițe”, de unde încă pot fi cumpărate cărți chiar și în perioada asta pandemică.
Geniul tehnic din spatele acestei desfășurări de forțe cu protagoniști din București, Târgoviște, Berlin, Chișinău, Bradford, Salamanca, Bistrița și Timișoara va fi, desigur, Ana Toma.

Sorin Gherguț (n. 1973, București) a fost în studenție membru al cenaclului Litere condus de Mircea Cărtărescu și a publicat în volumele colective Tablou de familie (1995) și Marfă (1996). Prin câștigarea concursului de debut „Aurel Dumitrașcu”, a apărut prima sa carte, Time Out (1998), urmată de Orice. uverturi și reziduuri (2011) și Trei (2016, cu reproduceri după lucrări de Nicolae Comănescu). Traducător din engleză (Burroughs, Bukowski, Paul Auster, Bob Dylan), a participat în ultimii ani la volumele colective Marfă reîncărcată (2011), București '21. O epopee participativă (2015) și De ce pisicile n-au coadă. Antologie de limericks (2017). A citit la Institutul Blecher în 2014, 2015, 2016 și 2018.

Diana Geacăr (n. 1984, Târgoviște) este absolventă de Litere la București. A publicat volumele de poezie bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră (2005), Frumusețea bărbatului căsătorit (2009) și Dar noi suntem oameni obișnuiți (2017), volumul de proză scurtă Cine locuiește la subsol (2018) și o carte pentru copii, Ce văd dragonii (2019). Traduce literatură din engleză și franceză. A mai citit la Institutul Blecher de două ori, în 2010, respectiv 2017.

Monica Sturza (n. 1988, București) lucrează în marketing, citește, se uită la filme, scrie. A debutat în „Poesis internațional” 24 (2/2019) și a mai publicat un mic grupaj pe poeticstand.com. Își trăiește iubirea și zilele la Berlin și crede că „poezia e o casă deschisă în care mori să aprinzi lumina.”

Victoria Tatarin (n. 2002, Chișinău) este elevă la Liceul Teoretic „Principesa Natalia Dadiani” din capitala Republicii Moldova. Membră a atelierului „Vlad Ioviță” condus de către Dumitru Crudu, a publicat în volumul colectiv Unsprezece (2019). Frecventează (când nu e pandemie) Cenaclul „Republica”.

Gabriel Daliș (n. 1978, Rădăuți) a fost, până la emigrarea în Marea Britanie, una dintre piesele centrale ale Institutului Blecher, unde a citit de două ori (la edițiile 11 și 41) și a fost pentru o vreme, la începuturile clubului de lectură, cronicarul acestuia. Absolvent de ASE, Gabriel Daliș a fost un poet precoce, publicând de la optsprezece la douăzeci și șapte de ani patru volume de poezie, din care a făcut o selecție severă și le-a revăzut și rescris, publicând antologia : până mereu (2010), cu câteva inedite. A mai scos Piedici și arme (2014). Traducător de poezie din limba engleză.

Elena Borrás García (n. 1985, Salamanca) a absolvit Facultatea de Traducere și Interpretare din cadrul Universității din Salamanca și un masterat de traducere la Madrid. Bursieră a ICR, a venit în România în 2010, rămânând în București mai bine de șase ani. A tradus în limba spaniolă cărți de Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman și Denisa Duran.

Dan Coman (n. 1975, Gersa, jud. Bistrița-Năsăud) a publicat în volumul colectiv Camera (1995), iar patru ani mai târziu a absolvit Filosofia la Cluj. A publicat volumele de poezie Anul cârtiței galbene (2003), ghinga (2005), d great coman (antologie, 2007), Dicționarul Mara (2009), ERG (antologie, 2012) și Insectarul Coman (2017) și patru cărți de proză: Irezistibil (2010), Parohia (2012), Căsnicie (2015) și Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată (2019). Este unul dintre cei mai admirați, mai premiați și mai traduși scriitori români de după 2000 și a citit din placheta samizdat doamne-doamne la prima ediție a Institutului Blecher, din 20 septembrie 2009.

Librăria La Două Bufnițe (Piața Unirii nr. 11, Timișoara) s-a deschis în 2 decembrie 2016, la inițiativa a două prietene din copilărie, Oana Doboși și Raluca Selejan, ambele absolvente ale Facultății de Litere, Istorie și Teologie din cadrul Universității de Vest și două cititoare pasionate, cu viziune și gust, care au făcut din această librărie independentă unul dintre cele mai iubite spații culturale de la noi.


luni, 4 mai 2020

Domnica Drumea: „suflă aer cald peste mine”



          Una dintre poetele preferate ale generației mele este Domnica Drumea, am mai zis în câteva locuri lucrul ăsta, făcând și mici observații pe marginea poeziei ei, ba chiar am scris acum cinci ani o cronică la a treia carte pe care a publicat-o, Vocea (Charmides, 2014).
          Domnica a terminat Litere-le la București, fiind în studenție membră a grupului „Fracturi”. Nu-mi plăcea ce scria atunci și probabil că de aceea am subestimat cartea ei de debut, Crize (Vinea, 2003). S-ar putea să mai fi fost și alte motive care țineau de nepotriviri fundamentale între mine și fracturiști, de faptul că am debutat în același an (și e firesc pentru un puști de nici douăzeci să aibă-n cap prostii despre rivalități literare & alte diverse acroșaje cu care ego-ul ne pune la încercare).
          A doua carte a Domnicăi a fost însă foarte diferită, cel puțin așa mi s-a părut: Not for sale (Cartea Românească, 2009) era mult mai atentă la nuanțe, la cadență, la preamultul de vorbe, la construcția imaginii, la tăietura versului, la felul în care livra scenariul poemului, Domnica se îndepărtase deja de poetica dominantă, cel puțin printre fracturiști, la începutul anilor 2000, aceea care venea dinspre beatnici, poezia ei adresându-se în sfârșit, din punctul meu de vedere, propriei structuri de profunzime.
          Cu Vocea (Charmides, 2014), Domnica a trecut deja la alt nivel și cred că volumul ăsta e unul dintre cele mai concentrate și mai memorabile ale deceniului care se va încheia în curând. Are în el câteva poeme simple și sfredelitoare pentru forța și directețea și adevărul cărora am admirat-o. A citit de trei ori la Institutul Blecher, mereu la ediții speciale (59, 100 și 114), în 2012 și de două ori în 2015.
          Deși n-a trecut așa de mult, aștept versuri noi ale Domnicăi Drumea tot așa cum aștept revenirea la poezie a lui Judith Mészáros sau, dacă n-o fi cam târziu, a Ilenei Mălăncioiu.

vineri, 1 mai 2020

„Poesis internațional” 25, cuprinsul


Unii dintre cei care vor citi aceste rânduri știu deja povestea, fiindcă sunt apropiați ai proiectelor cărora m-am dedicat de la douăzeci și șase de ani sau pur și simplu fiindcă m-au mai auzit sau citit spunând istoria asta care sper să nu devină plictisitoare.
Am început în 2009 Institutul Blecher, clubul de lectură ajuns înainte de pandemie la ediția 217, iar de atunci am continuat lucrurile, fiindcă eu nu renunț, făcând trei întâlniri online care au avut un public numeros și plin de o căldură pe care am putut-o simți, chiar și așa, intermediată și de la distanță.
Casa de Editură Max Blecher și revista „Poesis internațional” le-am pornit în 2010, prima împreună cu Ana Toma, pe a doua cu Dumitru Păcuraru, directorul-fondator și finanțatorul publicației vreme de trei ani, care și-a luat mâna de pe proiect în 2013, așa că am mutat în 2014 „Poesis internațional” în sălașul editurii, construind astfel cel mai consistent hub, cu trei inițiative intim interconectate, de literatură contemporană din România. Am avut, așadar, o întrerupere de un an a revistei (care a însemnat regândirea ei și pornirea unei noi serii, care arată altfel și e potrivită cu mai mare grijă și atenție pentru detalii, chestie care vine cu experiența, dar și cu aportul realmente inestimabil al Anei Toma, precum și al tuturor zecilor de prieteni și colegi dedicați, în primul rând poeți, traducători, cronicari și eseiști, dar și prozatori sau excelenți critici de artă și de film), însă sunt sigur că, privind retrospectiv, întreruperea aceea nu se cunoaște.
Așa încât, deși peste vreo cinci-șase săptămâni se împlinește un deceniu de la apariția primului număr, în fapt acest număr 25 la care am început să lucrez încă din primele zile ale lui ianuarie 2020 (deși începusem să-l schițez din decembrie trecut) este cel cu care se deschide cel de-al zecelea an de existență a „Poesis internațional” în cultura noastră.
Odată cu publicarea cuprinsului acestui număr, știu că apelul meu vine într-un moment dificil pentru toți, când lumea pare a se schimba rapid în jurul nostru, auzim zilnic că nimic nu va mai fi la fel după încercarea asta (pe care nu știe nimeni să o măsoare, în luni sau în ani), suntem alături de cei care suferă din cauza virusului care ne-a dat lumea peste cap, însă ceea ce cred că e esențial de subliniat e că viața noastră nu se oprește aici. Și că dacă vom vrea peste un an sau peste un an și jumătate să ne recunoaștem (atât pe noi înșine, cât și unii pe alții, așa cum ne știam și ne prețuiam), atunci trebuie să rămânem cu mintea și inima lipite de unele dintre lucrurile care vom vrea să fie acolo și după ce toate vor fi trecut și vor fi transformat în feluri pe care nu le putem distinge deocamdată lumea așa cum o știam.
De aceea, „Poesis internațional” nu mai iese de data asta în luna mai, fiindcă apariția lui era legată de târgul de carte Bookfest care nu mai are loc. La toamnă vom avea probabil o altă piedică de trecut, dar o vom depăși și pe-aceea.
După cum se știe, nu avem nici o susținere instituțională de la Uniunea Scriitorilor sau Ministerul Culturii, cei de la AFCN poate vor deschide un concurs de proiecte peste o vreme, dar nu ne putem baza pe ei. La fel ca în cazul altor numere de până acum, apariția acestuia, 25 (1/2020) (în fapt un ditamai almanahul de vreo 300 de pagini, plin de lucruri care mai de care mai prețioase) depinde de ajutorul, contribuția, donațiile acelora care își permit asta și care cred că „Poesis internațional” merită să meargă mai departe.
Ar mai fi varianta bine știută a precomenzilor (astfel, revista vă va fi adusă la ușă prin FAN Curier, cu care lucrăm mai nou, la câteva zile după ce o vom avea, în schimbul sumei de 50 de lei), precum și susținerea proiectelor noastre, de care se ocupă Ana Toma, prin intermediul platformei Patreon, fiindcă ați fost destui în acești ani care ați întrebat dacă e posibil așa ceva. Acum este, aici:
https://www.patreon.com/casadeedituramaxblecher…
Cât despre donații într-un cont bancar, dacă vă e mai la îndemână, atunci este acesta, am administrat mereu banii veniți în felul ăsta, și când a fost vorba de revistă, și de cauze umanitare, cu cea mai mare grijă și i-am gospodărit cum m-am priceput mai bine. Contul e deschis la BCR pe numele Claudiu Eugen Komartin și are IBAN-ul: RO03RNCB0318071661330001
Iată și cuprinsul numărului despre care vorbesc, și care e obligatoriu să iasă în următoarele două luni. S-ar putea ca acesta să fie chiar unul dintre cele mai bune numere la care am lucrat.


„Poesis internațional” 25 (1/2020)


Poezie mondială

·       Georg Trakl (Austria, 1887-1914) – traduceri de George State vs Petre Stoica
·       Elsa Morante (Italia, 1912-1985) – Florin Dumitrescu
·       W.S. Merwin (Statele Unite, 1927-2019) – Mihók Tamás și Lavinia Vasile
·       Dane Zajc (Slovenia, 1929-2005) – Goran Čolakhodžić
·       Takács Zsuzsa (Ungaria, n. 1938) – Andrei Dósa
·       Robert Adamson (Australia, n. 1943) – Dorian Stoilescu
·       Erwin Messmer (Elveția, n. 1950) – Radu Țuculescu
·       Serge Pey (Franța, n. 1950) – Irina Roxana Georgescu
·       Sylva Fischerová (Cehia, n. 1963) – Claudiu Komartin & Jiřina Vyorálková
·       Glykeria Basdeki (Grecia, n. 1969) – Monica Chihaia
·       Tom Van de Voorde (Belgia, n. 1974) – Gheorghe Nicolaescu
·       Betül Dünder (Turcia, n. 1975) – Olga Ștefan
·       Marjan Čakarević (Serbia, n. 1978) – Simeon Lăzăreanu
·       Clyo Mendoza (Mexic, n. 1993) – Anastasia Gavrilovici


Portret

·       Petru Ilieșu (n. 1951)


Poeți români

·       Ana Dragu (n. 1976)
·       Andrei Dósa (n. 1985)
·       Nicolae Coande (n. 1962)
·       Răzvan Țupa (n. 1975)
·       Deniz Otay (n. 1993)
·       Geo Galetaru (n. 1947)
·       Mihai Marian (n. 1975)
·       Olga Ștefan (n. 1988)
·       Victoria Tatarin (n. 2002)
·       Toni Chira (n. 2003)


Proză

·       Wolfgang Hilbig (Germania, 1941-2007), în traducerea lui Andrei Anastasescu
·       Augustin Cupșa
Camelia Toma
·       Bogdan Crețu


Eseu

Andrew Davidson-Novosivschei (Statele Unite/România) despre Jack Spicer (Statele Unite, 1925-1965)
·       Jean-Pierre Siméon (Franța) (în traducerea Magdei Cârneci)
·       George State despre Georg Trakl (Austria, 1887-1914)


Reportaj

·       Andrei Crăciun, „Izbucnirea primăverii. Povestea unui reportaj care nu s-a mai născut”


Jurnal

·       Liviu Ofileanu – Jurnal belgian


Dialog

·       Poezia vs Statul. Cum se scrie o mișcare politică”, Abol Froushan (Iran/Marea Britanie) discută cu Ali Abdolrezaei (Iran), traducere din limba engleză de Ștefania Mihalache


Cronici

·       Dana Pătrănoiu – despre Cu Orice este posibil (Nemira, 2019), de Bogdan Ghiu
·       Grațiela Benga – despre Delacroix este tabu: amendamentele lirice (frACTalia, 2019), de Medeea Iancu
·       Teodora Coman – despre Fetele visează electric (Charmides, 2019), de Monica Stoica
·       Sînziana-Maria Stoie – despre Cinematic (OMG, 2019) de Luca Ștefan Ouatu
·       Daniela Luca – despre Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins (Casa de Editură Max Blecher, 2019), de Luminița Amarie
·       Lucia Țurcanu – despre Tot ce poți cuprinde cu vederea. Antologia poeziei ruse contemporane (Paralela 45, 2019), traducere de Veronica Ștefăneț și Victor Țvetov


Artă

·       Diana Marincu, „Marina Abramović – totul este realitate”


Prezențe. Prezentarea volumelor recente ale poeților români apăruți în traduceri străine

·       Ileana Mălăncioiu, La vèrtebra (traducere în limba catalană de Xavier Montoliu Pauli și Jana Balacciu Matei)
·       Marta Petreu, Apocalipsi segons Marta (traducere în limba catalană de Jana Balacciu Matei și Xavier Montoliu Pauli)
·       Marin Sorescu, Alma, que sirves para todo (traducere în spaniolă de Cătălina Iliescu Gheorghiu)
·       T.O. Bobe, Curl (traducere în engleză de Sean Cotter)
·       antologia Pour le prix de ma bouche (traducere în limba franceză de Jan H. Mysjkin)
·       Antologia de Poesia Romena Contemporânea (traducere în portugheză de Corneliu Popa)
·       Floarea Țuțuianu, A csábítás művészete (traducere în maghiară de Király Farkas)
·       Dan Coman, El insectario Coman (traducere în spaniolă de Elena Borrás García)