Patru poeme

 

I

 

Au îmbătrânit Le Grand Professeur, Visătorul,

       Regina de Pică și Măcelarul-cel-blând,

favoriții muzelor și ai birtașilor din

                           Alexandria și din Taipei

dinainte de prăbușirea drahmei

            și de sinuciderea surorilor Trung.

 

         Inimi zbârcite de poeți fataliști,

de urmași de robi și chivuțe

peste care a plouat cu viziuni și manii –

                ăia care sapă o viață întreagă

excavând camioane întregi de lignit,

munți de vorbe restituite limbariței colective

      fără grija de a nu perturba somnul

                                          statuilor uleioase,

și pe deasupra cu o răsplată de râsul curcilor.

 

Fiecare dintre ei a tras din greu la forja expresiei

                  și totuși gelozia le-a întunecat

adeseori mințile, i-a făcut nemiloși și fragili,

             porțelanuri cu fantezii violente.

 

Săvârșim până și-n scris toate silniciile

                                                           posibile

    și ne mirăm că mai suntem (crezuți).

 

Șubrezitoare invazii de realitate,

               când se știe că ar trebui să te ferești

de autosabotarea constantă a celui

          obsedat de limitele propriei ficțiuni.

Naufragiații visează la nava

                               salvatoare, dar de fapt nu ar

mai pleca nicăieri –

                    cine îi poate învinui

cu atâtea ciozvârte de aripi vândute drept

       aparate de zbor pentru cei spetiți?

 

Dar piruetele memorabile se fac numai

pe marginea prăpastiei –

                                 am învățat-o de la

cei mai sclipitori morți în floarea vârstei:

poate o să-i reîntâlnesc pe plaja

                                                  de la 2 mai

jucând table și bârfindu-i tandru

                              pe toți puștii ăștia care cred că

literatura începe cu ei.

Și eu am crezut că-ncepe cu mine,

                îți închipui ceva mai caraghios de atât?

 

Mușețel, lavandă și floarea-soarelui,

în lanurile acestea se coace răbdarea

       de a locui o singurătate macerată de năluciri,

și peste paginile trecute prin foc

              un ochi pare că se deschide

                         ca repede să se închidă la loc.

 

II

 

să-i asculți respirația

șuierătoare, întretăiată,

să te temi și să speri, să dormi

iepurește, poate chiar să te rogi

deși n-ai învățat pâna la vârsta asta

vorbele nimerite,

să încerci să risipești frânturile

de cuvinte picurate în beznă

să aprinzi lumina și mâna

pusă streașină la ochi să acopere

ce nici în noaptea celei mai precoce

odrasle nu se poate ascunde

plâns, chiar țipăt, spin strecurat în

nodurile unei tăceri dorite

ca altădată sexul, puterea

asupra altuia, altoiul ăsta care

îți poruncește cu vocea ta,

uneori prea târziu, alteori

nesperat de devreme, ce

va urma, ceea ce a fost

și nu va mai fi, de acolo s-au sustras

deja rănile care pot încolți

și toți cei care pe furate-am dormit

și cei pe care în defileurile

presărate cu tot soiul de-nchipuiri

somnul ne-a secerat

ne vom scula, vom pândi

cu inima cât un purice răsuflarea,

pulsul corpului micuț de lângă noi

și de îndată vom ști.

 

III 

 

cine îmbătrânește cu noi

                                   îmbătrânește împotriva noastră

și cine a murit prea devreme

                                  tot împotriva noastr-a murit

„ia uneltele din copârșeu și-ntoarce mortul

                                                             cu gura în jos” –

dar ce ne facem cu pletora asta de vii cărora

                                                          totul li se cuvine?

ce să-nțeleg din toate parastasele și prohodurile care

                                          se îndesesc în mine ca disperarea

de a fi tată, ca disfagia, ca blocajele pe care le credeam

                                                             acum zece ani tot ce

poate să fie mai rău? poezia s-a retras în nișele antrenatei

                                                                                      răbdări

                                         sau toți țăcăniții înghesuiți în mine

știu mai mult, dar n-ar împărtăși

                                     nici de-ai dracului?

                         eu am vrut să împărtășesc totul cu orișicine,

o să mă mut de mâine pe instagram

                                      unde nu-i nici întristare nici suspin

ci peregrinare fără sfârșit de imagini din care se-ngrașă

                                   ca o turmă de porci nesățiosul ego.

unde ești tu pocitanie care-n parcul cu buruieni

                                                       crescute de-a valma

rânjind mi-ai prevestit printre leagăne și învârtitori gârbovite

                                                           o viață în divorț cu realul?

unde ești grădină ocrotitoare, unde e scrisul compulsiv

                                                               care ar fi trebuit să

justifice totul? 

       nel mezzo del cammin mi se părea că n-am cum să duc,

ani buni mai târziu, când pricep în sfârșit că rasa mea a

                                                     dereglat termostatul,

îmi vine să plâng în pumni pentru toți copiii ăștia pe care

                                                            nu am cum să-i salvez.

cine îmbătrânește cu noi

                                   îmbătrânește împotriva noastră

și cine a murit prea devreme

                                tot împotriva noastr-a murit –

străbunica descânta de deochi, de spăriet, de strâns,

       de frigări, de cârtiță, de bubă neagră, de plânsori și de

soare-în-cap, versurile mele nu ascund și nu vindecă

                                          de nimic. biografie, munci și zile,

văgăuni abandonate de zeu –

                 și eu, în nopți ca asta, dac-oi fi știut vreodată

                                         mai bine,

după atâtea cacealmale, evaziuni, pretinse destinderi,

                                                                      chiar nu mai știu.

 

IV

„How can I save my little boy

 From Oppenheimer's deadly toy?”

(Sting, 1985)

 

sunt diverse condiționări

(așa învățasem în școală)

care ne aduc în același loc indiferent de ocoluri

ultimul autobuz tocmai a demarat

suntem iar singuri cu noi înșine

plătim scump pentru cine știe ce ticăloșie atavică

până începe războiul și ne găsim un ideal

cât un bob de mazăre

cât o lăsare la vatră cu un glonte-ntre ochi

 

memoria gastrică a tuturor

circumstanțelor prin care a trebuit să trec

mi-a permis să scriu despre poezie și adevăr

în câteva perioade cu droguri proaste

dragoste pe sponci confuzie

acum sunt vremuri cu sacrilegii, maternități

bombardate și nesfârșită minciună

la care dumnezeul nostru mare și bun

se uită toropit

 

și mai bagă o fisă

„cobalt” în Polonia

 

       cobalt (2013) a fost al patrulea volum de poezie pe care l-am publicat, cu puțin înainte să împlinesc treizeci de ani. Fiindcă devenise între timp intruvabil, l-am reluat patru ani mai târziu, în Maeștrii unei arte muribunde.
       Nu știu dacă e cea mai reușită, dar cu siguranță e cartea mea cea mai norocoasă – a fost publicată la sfârșitul lui 2017 în bulgară, iar acum apare în polonă, la editura Biuro Literackie din Wrocław, în traducerea lui Jakub Kornhauser, care a mai transpus cărți de Henri Michaux, Gellu Naum, Gherasim Luca, Dumitru Crudu.
       Cu această copertă așa de diferită de stilurile care îmi sunt familiare, kobalt iese în ambițioasa colecție „Nowego europejskiego kanonu literackiego” („Noul canon literar european”), la exact un deceniu de la prima carte care mi-a apărut în altă limbă, ediția bilingvă Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, de la editura vieneză Korrespondenzen, în care se găseau și șapte poeme inedite din ceea ce avea să devină în primăvara următoare cobalt.
Așa se rotunjesc, uneori fericit, lucrurile.

Concursul de debut în poezie „Max Blecher”, ediția a XII-a

 

I-am dat drumul acum o lună. Este a douăsprezecea ediție a concursului de debut pe care Casa de Editură Max Blecher îl organizează, cu doar câteva luni înainte să împlinească 12 ani. Urmarea celor unsprezece ediții precedente a fost publicarea a unsprezece cărți în care, alături de cei care au alcătuit de-a lungul vremii juriile concursului, am crezut. În 2015 premiul nu a fost acordat, iar în 2020 au fost doi câștigători. Sper ca și în 2022 să publicăm un poet sau o poetă care să fie cel puțin la nivelul celor de până acum (Matei Hutopila, Anatol Grosu, Florentin Popa, Ștefan Ivas, Ciprian Popescu, Dan Dediu, Ioana Vintilă, Veronica Ștefăneț, Mircea Andrei Florea, Dumitru Fanfarov, Adelina Pascale).

Adresa de e-mail la care cărțile vor fi înscrise este:
debut@maxblecher.ro.
Data limită de trimitere este 15 septembrie 2022.

Condiția principală de participare este să nu fi debutat în volum.
Nu există limită de vârstă pentru înscriere.
Cartea propusă poate fi trimisă într-un singur fișier, în orice format de tipul .doc, .docx, .rtf sau .pdf. Nu există condiții în ce privește fontul ales pentru paginare.
Este obligatoriu ca fiecare „manuscris” să aibă o întindere suficientă pentru a constitui, de sine stătător, un volum tipărit (ne-am dori să publicăm o carte de 60-90 de pagini — nici plachetă, dar nici tom).
Nu este necesară ascunderea identității autorului. Participanții pot folosi adresa personală de e-mail pentru înscrierea în concurs.
Acele manuscrise care nu conțin diacritice vor fi eliminate din concurs.

Cartea câștigătoare va fi anunțată în octombrie și va apărea în a doua parte a lui noiembrie 2022.

Centenarul PEN România

 

Se împlinesc 100 de ani de la înființarea centrului PEN din România, la un an după ce luase naștere cel de la Londra. În fapt, mâine 12 iulie e fix un secol de la scrisoarea adresată de către diplomatul român Marcu Beza conducerii PEN International, iar noi vom încerca să marcăm acest moment printr-o întâlnire ce va avea loc la Brașov. Pe afiș, dacă ghiveciul ăsta poate fi numit afiș (la drept vorbind, e un fel de caiet-program al reuniunii de la Bastionul Țesătorilor), sunt notate lucrurile care se vor întâmpla, marți între orele 17 și 23 și miercuri dimineață, de la 10 la 14. Nu e nimic sectar, poate veni și asista orișicine, chiar ne-am bucura să nu fim doar noi între noi.