sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Institutul Blecher 118


Mâine, la Tramvaiul 26 (Str. Cercului, nr. 6, sect. 2, București), de la ora 19, ediția 118 (a doua din 2016) a Clubului de lectură Institutul Blecher, cu doi prozatori, Radu Găvan și Rareș Fogaș.


Radu Găvan (n. 1978) este absolvent al Facultății de Psihologie și a publicat proză în mai multe reviste. A publicat romanele Exorcizat (Herg Benet, 2014) și Neverland (Herg Benet, 2015).

Rareș Fogaș (n. 1995). Student la Filosofie, Universitatea din București. Poezii și proze publicate în reviste și în antologia Juventus 2013 (Tracus Arte, 2013).

joi, 28 ianuarie 2016

Azi, la Brașov


În Tipografia, din centrul Brașovului, de la ora 19, dublă lansare Obiecte umane de Teodor Dună + Dezmembrați de Adriana Carrasco, în cadrul „Dactăr Nicu's Skyzoid Poets”.


miercuri, 27 ianuarie 2016

După Chișinău. O radiografie


A treia cale pentru Republica Moldova: nu pot să nu-i dau dreptate Iuliei Modiga, după zilele petrecute la Chișinău. Dar nu așa cum și-ar dori ea. Iată de ce.
Din păcate, moldovenii nu mai au soluții în privința reprezentării lor democratice. Toate variantele și toate combinațiile, toate experimentele și toate promisiunile au eșuat. Comuniștii lui Voronin sunt la pământ, iar discursul și resursele lor au fost preluate (și ușor parfumate, astfel făcându-se trecerea de la un discurs de anii '50-'60 la unul de început de secol XXI) de Igor Dodon și "socialiștii" lui, care acum sunt principalul actor politic din Republică. A mai apărut partidul lui Usatâi, un personaj carnavalesc, proapăt primar al celui de-al doilea oraș ca mărime al țării, filorus până-n măduvă, dar cu potențial electoral la moldovenii de rând. Partidul Liberal al lui Ghimpu și Chirtoacă (singurul din partea pro-europeană care susținea deschis și cu încăpățânare unirea) a dezamăgit cumplit și încearcă să mai salveze ce se mai poate salva, dar pentru ei nu mai e mare lucru de salvat. PLDM-ul fostului prim-ministru Filat a alunecat și el binișor, PD-ul oligarhului Plahotniuc (figură tipică pentru spațiul ex-sovietic) și al lui Marian Lupu (un fel de Victor Ponta și mai alunecos) se îndârjește să țină de putere, mimând pro-europenismul de ochii românilor și-ai partenerilor lor din Vest, doar-doar și-or scoate pielea în felul ăsta. Leancă e erodat și fără viitor și nu va face mare lucru cu partiduțul lui (nu știu la ce i-a fost capul când s-a prezentat braț la braț cu Ponta), după cum nu va ieși mare lucru din experimentul susținut de americani cu Maia Sandu, a cărei lipsă de experiență în realpolitikul moldovenesc se va vedea cu prima ocazie. Cei care conduc protestele din stradă împotriva noului guvern Filip nu au alt scop decât să dea țara pe mâna rușilor. Platforma DA e cu totul altceva decât s-a crezut: nici vorbă de unire cu România, frații Năstase (susținuți de oligarhii mai mici și foștii locotenenți ai lui Plahotniuc, acum fugiți în Germania, "siamezii" Țopa) nu au avut altă misiune decât să disloce electoratul pro-unionist, să-l dezbine și să-l încurce. Usatâi și Dodon e clar ce vor (și ale cui marionete sunt).
Țara e într-o strânsoare cumplită, iar ceea ce mă întristează și sperie e că oamenii de bine și intelectualii care acum 6 ani erau pe aceeași baricadă acum se spurcă și se acuză unul pe altul că e vândut celeilalte tabere. În România taberele din care a trebuit să ne alegem guvernanții din 2004 încoace au fost ceva mai clare, am ales mereu "răul mai mic" și, în general, cu tot circul din ultimul deceniu, țara a făcut progrese. În Republica Moldova ce să alegi dintre un oligarh care crede că poate cumpăra totul (și deocamdată realitatea îi dă dreptate) și oamenii care vor să arunce iar țara în bezna rusească?
Singura soluție, și (din păcate) cea mai improbabilă, este unirea cu România. Oricât de idealiști am fi, trebuie să înțelegem că șansele pentru asta sunt foarte, foarte mici. Ar fi nevoie de un miracol pentru unire. Miracol care, după valul de entuziasm inaugural, s-ar putea să se transforme într-un coșmar din cauza Transnistriei, a Republicii Autonome Găgăuze și a unei largi părți din populația Republicii Moldova, aceea pentru care cei de aici sunt "româci" și "țigani". Exact oamenii ăia ai căror bunici erau români, dar se fac că nu te înțeleg când ceri la chioșc în românește un pachet de țigări... În cazul unirii, mi-e teamă că oamenii aceștia ar pune mâna pe armă dacă cineva le-ar întinde-o. Și se va găsi, oho, cine să o facă.
Îmi pare tare rău pentru prietenii mei de peste Prut.



foto: Ana Toma

marți, 26 ianuarie 2016

Poezie și intransigență

articol apărut în numărul 202 / ianuarie 2016 al revistei ieșene Timpul

Nichita Danilov, Amurgul orașelor
(Editura Tracus Arte, 2013)

            Autor de prim-plan al generației sale, Nichita Danilov pare să fi făcut în ultimii opt ani un pas înapoi ca poet, publicând însă din 2004 încoace mai multe romane primite excelent, care au completat, după volumele de poezie dintre Fântâni carteziene (1980) și Centura de castitate (2007), profilul unuia dintre cei mai puternici și mai relevanți scriitori ai prezentului.
            Evitat de juriul Premiului Național de Poezie de la Botoșani, printre nominalizații căruia se numără, în chip firesc, de câțiva ani, omis, într-o mișcare greu de înțeles, de Cosmin Ciotloș în antologia recentă Cele mai frumoase 111 poezii ale generației ’80 (2015), Danilov rămâne unul dintre poeții căruia cei de după 2000 îi păstrează o admirație neerodată de trecerea anilor. Am mai spus că, pentru unii dintre ei, acest poet a fost și rămâne un reper (mai ales datorită cărților sale de până la începutul secolului) și un model de scriitură pentru câțiva dintre cei mai buni poeți ai generației 2000 (aceia catalogați în general de critica noastră plictisită și leneșă ba drept „neo-expresioniști”, ba drept „manieriști” – sintagme de care nici poezia lui Danilov nu a fost ocolită).
            Apariția antologiei Amurgul orașelor (Tracus Arte, 2013), deși mai degrabă trecută cu vederea de comentatori și critici, confirmă discursul viguros și original al lui N.D., după antologiile anterioare, Secol (2003) sau Ferapont (1980-2004) (2005) – la care poate fi adăugat excelentul cvintet Băutorii de absint (volum colectiv din 2007, care îi mai cuprindea pe Traian T. Coşovei, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop şi Liviu Ioan Stoiciu) –, și îl readuce în atenție pe acest scriitor mai degrabă atipic în contextul generației sale.
S-a vorbit suficient de mult, de la debutul lui Danilov (Fântâni carteziene, 1980), confirmat de următoarele trei volume (Câmp negru, 1982; Arlechini la marginea câmpului, 1985; Poezii, 1987), despre gravitatea discursului „simbolizant” (M. Mincu) al acestui poet care afişează fără mari precauţii o teatralitate fastuoasă, şi pentru care lumea este o scenă, iar poemul, un spaţiu dramatic în care întreaga arlechinadă a existenţei e revelată dintr-o perspectivă medievală, cu inserturi mitologizante. „Fereastra”, „zidul”, „uşa”, „clopotul”, „îngerul”, „râul” devin prezenţe aproape palpabile, ridicându-se deasupra strictului efect de scenografie. De fapt, butaforia daniloviană prinde viaţă într-o scriitură „rusească”, preocupată în cele din urmă de locul omului în lume şi de posibilitatea mântuirii.
            Dar, pe lângă un ciclu dens, cu o dicție aproape biblică, precum „Nouă variațiuni pentru orgă” (titlul omonim al unui volum din 1999), găsim la Danilov momente de poezie intensă și dramatică în care Trakl se întâlnește cu T.S. Eliot în peisaje pur daniloviene. Obsedat și el de spectrul „lunii April”, Danilov nu este mai puțin înzestrat pentru ipostaze ale deriziunii care par azi manifest în răspăr cu ironia și cotidianul sărăcit de semnificații mai profunde al 80-ismului de manual: „Cu craniul ascuţit ca un ou / trece pe stradă marele poet Nichita Danilov. / Eu merg în urma lui şi meditez / citindu-l pe Borges. // (…) Astfel gătit el trece ca să şocheze / inimile voastre puţin cam obeze (…)” („Portret al artistului la tinereţe”). Este ceva aici din vulnerabilitatea funambulescă a lui Adrian Maniu, dar şi din dorinţa de a zgâlţâi un public cu o sensibilitate tocită. Cu riscul de a mă repeta: Danilov a făcut mereu o figură aparte în context 80-ist, nefiind niciodată printre poeţii „la modă”, întrucât nu părea să aibă vreo legătură cu locurile comune confecţionate pe marginea literaturii generaţiei sale (nu cred, de pildă, că l-ar fi interesat vreodată „coborârea în stradă a poeziei”, dezideratul de tinerețe al lunediştilor).
 „Secolul” din poemele lui Danilov reprezintă un moment agonic, de descompunere a lumii şi a fiinţei, vestind amurgul (Ioan Es. Pop l-a numit „Colateralul”), cu procesiunea sa de calamităţi şi degradări iminente ale corporalităţii, aproape în manieră biblică („Ochii femeilor şi-au pierdut strălucirea / şi sânii lor nu-mi spun nimic. / Ca porcii, ca bivolii se scaldă / bărbaţii în mocirlele cărnii şi putrezesc!”). Iar în ce priveşte parabolele cu miez filosofic, dacă nu şi cu o tenace tentă morală, trebuie spus că ele reiau nu de puţine ori „recuzita” consacrată a Bisericii răsăritene, austeritatea îmbinându-se cu splendorile fulgurante (chiar aşa, funeste şi întunecate, cum ne apar aproape întotdeauna) într-o poezie care visează să ajungă la puritatea şi adâncimile rugăciunii. Astfel încât, dincolo de orice „cabotinism savurat în secret” (despre care aduce vorba Ion Bogdan Lefter) sau de tonul hieratic profesat în cadrul unei scenografii crepusculare, la Danilov, poet în care lucrează fără încetare tentaţiile mistice ale ortodoxismului pravoslavnic, este posibil ca solemnitatea să întâlnească histrionismul, iar excesul de simbolistică să fie pus în slujba zicerii profetice.
La fel ca Mihai Ursachi, cu care păstrează unele afinități de substanță („Aur şi vin”), precum și orgoliul și superbia „magistrului Pelican”, Nichita Danilov pare a ilustra în poezie (dar şi în roman) o speţă de barochism răsăritean, în care arhetipurile joacă un rol esenţial, iar reflexele estetizante nu sunt decât expresia acelei „lucidităţi neîndurătoare” care i-a pus la încercare pe atâţia saturnieni: „(…) Nici depărtatul ţipăt de dragoste / şi nici chemarea nostalgică a morţii / nu mai tulbură înăuntru nimic. // Şi doar neîndurătoarea rază a lucidităţii / străbate tot mai rece şi necruţător / orice ‘ndoială, orice speranţă, orice fior!” („Rază a lucidităţii’).
Poezia îşi regăseşte la el chemarea de a dezlega marile întrebări ale existenţei, cu o intensitate (de nu chiar fanatism) care face din Danilov un „purist” intransigent, asumându-și riscul, tot mai rar într-o lume relativizată până la derizoriu, de a se lăsa invadat de sonorităţi şi obsesii din alt veac.

joi, 21 ianuarie 2016

Mâine, la Chișinău


Cu toată confuzia politică din Moldova, cu tot gerul ăsta legendar, Casa de Editură Max Blecher va fi mâine la Chișinău, la cenaclul rePublicA, unde se va arăta cu câteva cărți recente (în primul rând cele ale lui Victor Țvetov și Ana Donțu, dar și cu Dezmembrați și alte câteva titluri pe care le-am scos anul trecut). La Biblioteca Națională a Republicii Moldova, vineri, de la ora 18:30.


miercuri, 20 ianuarie 2016

Premiul Național „Mihai Eminescu”


Acum chiar că nu mai contează pentru nimeni.

luni, 18 ianuarie 2016

sâmbure


ce faci când intri-n spirala neputinței, ce
te faci cu stricăciunile, cu deriva? te întorci iar la
sarcasm?, am învățat că-i cel mai simplu așa.
– știți, câteodată eu proiectez demoni, palizi
și mici cât o unghie
peste care cineva tot trântește un prespapier.
– și asta ajută? – da, cred că ajută un timp,
cel puțin cât să-mi trag sufletul înainte de...
ăăă... ăăă... cum îi zice...
– nici un cuvânt mai departe, am înțeles toți
exact ce urma să spui; foarte bine, bravo,
bravo, tinere komartin, vei primi notă maximă!

și acum, copii,
pentru proba următoare vom analiza cele mai
utile obiecte în cariera pe care vreți
s-o urmați – fularul, ciobul, gazul, blisterul, lama etc.
și mai ales nu uitați: tot ce vedeți în jur – nu pune
mâna, tinere, doar v-am spus ce ușor
poți să distrugi o imagine la care am muncit... cât am
muncit, dragi cursanți, un semestru întreg? – iată, un întreg
semestru ne-am stors creierii pentru a putea scrie
versurile acestea: ce macină în cap rămâne în cap
ca un hamburger cu dinți strivit între ușile de la metrou
 –, așa încât trebuie să înțelegeți: totul aici este atât
de cald și de familiar numai fiindcă nu are cum să dureze.

nu mai am 20 de ani, părul des și rebel și 
jubilațiile unui poet în pantaloni evazați și parpalac maroniu – înșir 
baxurile de pastile pentru țânțari
și le privesc gândindu-mă
dacă să le înghit, dacă nu ar fi mai mult sens în 
asta decât a fost cu ăia câțiva pumni de
antidepresive și barbiturice acum 11 ani –
de parcă nu aș fi închis în
sarcofagul propriului cap, sau de parcă sarcofagul
ăsta ar fi tot numai din siliciu și plasmă 
și m-aș lăfăi înăuntrul lui ca pe o plajă din caraibe
unde poți face soarele să coboare
cu o singură mișcare discretă a unui tendon.

în toaleta cârciumii în care am intrat
se auzea o muzică blândă, aș fi
scris acolo un întreg volum de poezii (după câteva luni
în care îmi spusesem că nimic, nici un vers, și ratarea
inevitabilă, secătuirea, tot restul),
și în genunchi cu coatele sprijinite pe capacul plin
de pișat aș fi scris, totul părea din nou perfect
după multă vreme, și chiar aș fi început să notez
dacă nu așteptau la ușă atâția oameni dușmănoși,
dornici să se afirme. era o zi frumoasă
în toiul iernii, o zi de primăvară începătoare
și diletantă, cu vești proaste și dureri ascuțite
în tibii, la trecerea pe lângă tarabele anticarilor

am simțit un fel de ceață lipindu-se
de fețe și de mâini noduroase într-un port pestriț de la
marea chinei de sud, iar barcagiul îmi șoptea că
orice carte e o înfrângere, și cam de atâta
livresc mai era loc înainte să dau totul afară –
ca în vremea când o făceam ca să exprim ceva
furtunos – acum nu-mi mai doresc nimic de felul ăsta,
poate un strop de luciditate la orele când,
treaz fiind, îți poți pregăti cât de cât corpul
să treacă fără prea mari umilințe
prin cutremurările ce vor urma...

dar sunt tot mai puține motive să te apuci
de obișnuitele angrenaje, de aceleași
construcții înșelătoare
și mai e teroarea epidermei
și paranoia
și durerea nu caută transcendența, Rüdiger Safranski
și mă indispune ceea ce vine din vieți
pe care nu mi le pot aminti – nu am nici măcar de unde
să știu dacă au existat – poate
un glimpse, o intuiție din altă eră – și-apoi
din nou întuneric,
întuneric deplin;

și-n ziua aia s-a transpirat – și s-a plâns – și s-a țâșnit din
cotloane: SURPRIZĂĂĂ – atunci muzica a răsturnat ceva în mine
și mi-a venit să urlu – totuși
am continuat, ca o gorilă
din legiunea franceză, kilometru
după kilometru, pentru un singur lucru pe care mi
l-au smuls când îmi era lumea mai dragă
și l-au călcat în picioare fiindcă 
nu făcea după mintea lor nici doi bani 
– după cum vă spuneam, copii: totul aici este atât
de cald și de familiar numai fiindcă nu are cum să dureze

o dâră de lumină presărată pe oase

„Am aproape 18 ani și sparg alune de pădure pe malul râului,
reușesc cu greu să le crăp, însă merită efortul – dacă
ar fi aici unul dintre cei mari m-ar bate la cap
că o să-mi stric dinții, nici că-mi pasă.
Așa, îți spuneam: am 18 ani și, deși nu îmi înțeleg
corpul, cred că sunt fericită. Mă crezi? Până și să sparg sâmburi
mă face fericită – spune ea în aceeași scrisoare 
de când avea picioarele ciolănoase și pielea spuzită de coșuri micuțe
de care nici că-i păsa –, e un fel de viol,
ciudat, oare de ce o simt așa?, al unui centru
foarte apropiat de limitele exterioare. Înțelegi, dragule?
Încearcă o clipă să te gândești la asta.
Ca să-ți fie mai ușor fără mine,
atașez scrisorii un sâmbure.
M.


vineri, 15 ianuarie 2016

Institutul Blecher, sezonul al XIV-lea. Teodor Dună vs Adriana Carrasco


Reîncepem (mai devreme decât am făcut-o în anii trecuți) întâlnirile Clubului de lectură Institutul Blecher, ajuns la ediția 117. Mi s-a părut mereu că prima lună din an nu e deloc prielnică pentru cenacluri și lecturi publice, și de aceea dădeam drumul Institutului după 10 februarie. Cum însă, odată cu schimbarea tot mai evidentă a climei, iarnă se pare că nu mai avem, și pentru că m-au întrebat destui oameni când animăm puțin lucrurile, că orașul ăsta, cât e el de mare,-i tare sărăcuț în evenimente literare, pornim mâine, 16 ianuarie. Cu Teodor Dună, care azi primește Premiul „Cartea de Poezie a anului 2015” la cea de-a șasea ediție a Galei Tinerilor Scriitori, și cu volumul Adrianei Carrasco, Dezmembrați, din care va citi cine va dori (și eu voi fi cel dintâi care să vrea asta).


joi, 14 ianuarie 2016

Deocamdată nu!

la un președinte

„Ma gândesc cu groază la clipa, inevitabilă, pare-se, în logica vârstelor, când nu voi mai putea pricepe ori accepta, afectiv până la solidar, manifestările, creația, tendințele tinerilor confrați, irezistibilul lor avangardism turbulent, iconoclast, justițiar, dar prin toate astea, fecund, necesar, pe care organismul sănătos al societății îl produce neîncetat, firesc, pentru a se apăra de mucegai și scleroză, pentru a-și primeni și înviora celulele, circulația vitală, pentru a înlătura flora parazitară. Acest fenomen ineluctabil, care acționează periodic ca o mătură și ca o sită, sperie atât de mult, uneori până la urlet și «dumnezei de mamă», pe cetățeanul Ceafă și pe tov. Gușă, pe domnișoara Cucu și pe bietul Popescu-Temenea, pe «venerabilul» excedat care strigă neîncetat istoriei «ai puțintică răbdare!» În ce mă privește, zic, cu o binecunoscută, amabilă formulă de refuz: «deocamdată nu!» (deocamdată ? — cât de deocamdată ?) și, împreună cu tinerii mei amici, privesc — cum spuneam — înainte și împrejur și, mergând pe stradă, mă simt mereu tentat, ca în adolescență, să «șutez» cu sete în câte o cutie goală, întâlnită în drum, de țigări sau de conserve (mai ales de conserve! — tinichelele lovite sună atât de plăcut!)”


(Geo Dumitrescu, 1966)

miercuri, 13 ianuarie 2016

Nicolae Manolescu, o recidivă


Nicolae Manolescu ține să-mi răspundă (și să încerce, ex cathedra, să mă muștruluiască) la rubrica de pe ultima pagină a revistei pe care o conduce, ca să nu rămână cu onoarea nereperată. Răspunsul e slab – dacă îl adaug, pe de o parte, prestației mizerabile pe care o are ca președinte al Uniunii Scriitorilor, iar pe de alta – gafelor pe care le face pe bandă (că l-a șutuit de la revistă pe Cosmin Ciotloș pentru un like pe facebook dat la o postare care nu-i convenea maestrului, că în rubrica pe care i-a retras-o lui Ciotloș îi face acestuia reproșul – intuit și scris negru pe alb de mine încă de anul trecut – că nu l-a antologat în 111 cele mai frumoase poezii ale generației '80 pe Gabriel Chifu, ceea ce e de-un caraghioslâc enorm, după cum jenant e și să-l compari pe Ion Mureșan cu Vasile Dan), pot spune că nu e nimic nou sub soare. Omul trăiește în lumea lui și basta.
În legătură cu acuza de incultură pe care mi-o aduce reputatul critic, e greu să o contrazic sau demontez. Ar fi chiar penibil s-o fac. Nu cred să existe un test pentru cineva (nici chiar, sau cu atât mai mult, pentru cineva care se ocupă cu cititul & scrisul) care să confirme sau să infirme o asemenea ipoteză. La fel, e imposibil să combați afirmația cuiva că scrii prost. Mai ales dacă acela nu aduce nici un argument care să o sprijine. Rămâne o denigrare țâfnoasă și-atât. Cine a citit Un anotimp în Berceni și Cobalt trebuie să ducă o imensă cocoașă de rea-voință ca să spună că sunt cărți mai slabe decât volumul meu de debut de la 20 de ani (atunci eram bun, cu adevărat bun pentru N. Manolescu  încă nu scrisesem ce om fără caracter e). De altfel, am o vagă bănuială că volumele mele nu ar fi fost traduse în germană, sârbă și turcă în ultimii trei ani și jumătate dacă nu era chiar nimic de capul poeziei mele... Passons.
Îi sugerez (știu, e ca și cum ai vorbi la pereți, dar totuși) domnului președinte Manolescu să-l pună pe unul dintre băieții lui de mingi, că și așa nu fac nimic la USR (cum nimic?, organizează Turnirul poeților, an de an), să-i creioneze un inventar al articolelor și eseurilor scrise de mine în ultimii ani (ubicuul pârâcios Daniel Cristea-Enache dându-i raportul în legătură cu orice se scrie pe internet și l-ar putea interesa), să arunce o privire pe antologiile Cele mai frumoase poeme făcute împreună cu Radu Vancu trei ani la rând, pe cărțile pe care le-am tradus din 2007 încoace, pe cele 16 numere ale revistei „Poesis internațional” (distanța dintre această revistă și „România literară” e cam cât distanța de la Pământ la Lună, iar revista pe care o conduc eu nu papă miliarde de lei din bani publici), nu mai zic de zecile de cărți pe care le-am editat sau de clubul de lectură pe care îl organizez de șase ani și jumătate. Nu e greu să vezi lucrurile astea, dar cine să se sinchisească de așa ceva? Nicky Manolescu, omul care a făcut praf Uniunea Scriitorilor și Premiul Național „Mihai Eminescu?
Mă-ndoiesc.

marți, 12 ianuarie 2016

C.T. Lituon, „Studiu la proiectul de poduri”



C.T. Lituon (1922-1948), poet mort la 25 de ani de tuberculoză și pe de-a-ntregul uitat, membru al grupării „Albatros”, în anii '40 ai secolului trecut. Lui Lituon nu i-a apărut nici o carte în timpul vieții, câteva texte de-ale sale rămânând presărate în revistele timpului.



Studiu la proiectul de poduri

Domnișoara Inginer avea inima călită la temperatura cuptoarelor înalte
Și mă privea aspru în fiecare dimineață
De câte ori îi povesteam despre anotimpurile zvelte din preajma iubitei,
De câte ori îi spuneam că au înflorit trandafirii nobili din parc
Altoiți de grădinarul importat din Olanda.

Toamna aceea, fără spații violente, fără echinocții
― Blestemată de păduri, de luminișurile rare
Și de ierburile nemenționate în ierbare 
Se așternea ca o ultimă aventură
Peste podul ciudat și uriaș al Domnișoarei Inginer,
Nesprijinit nici în zidărie, nici în fier.

Câteodată noaptea, când o cuprindea nebunia pe Domnișoara Inginer,
Creșteau laolaltă podurile suspendate, din compas și echer.

Domnișoara Inginer avea inima călită la temperatura cuptoarelor înalte
Și mă privea ironic de câte ori îi spuneam
Că în curând iubita mea va părăsi preocupările sale de aloidism,
Că în curând o va vesti Îngerul.

(Lanuri întinse vor rodi pe aproape de închipuirea mea,
Domnișoara Inginer mă va privi mai ironic și mai aspru ca niciodată,
Boi blajini vor rumega amintirea strămoșilor
Care-au îngenunchiat lângă Fiul lui Dumnezeu.)

Câteodată noaptea, când o cuprinde nebunia pe Domnișoara Inginer,
Podul nostru, ca o omidă uriașă, ridică spinarea spre cer
Susținut doar de focul care se aprinde sălbatic din ochii lui Lucifer.

Într-o zi, poate, mă voi sfătui și cu Apolodor din Damasc
Întrebându-l despre obrazul descompus al Domnișoarei Inginer,
Despre podul care o ațâță uriaș și ciudat,
Despre nebunia care o cuprinde la al doilea cântat.


din „Caietele de poezie” ale „Revistei Fundațiilor Regale” (nr. 2 / februarie 1947).

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Poemul săptămânii. Rodica Draghincescu


Vreme de 22 de săptămâni am ținut rubrica „Poemul săptămânii” pe site-ul „Gazetei de Constanța” (unde am ales  din 6 august până în 30 decembrie 2015 – poeme de Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Mariana Marin, Cristian Popescu, Virgil Mazilescu, Iustin Panța, Angela Marinescu, Aurel Dumitrașcu, Andrei Bodiu, Mircea Ivănescu, Svetlana Cârstean, Eugen Cioclea, Ion Stratan, Ion Mureșan, Nora Iuga, George Almosnino, Ion Zubașcu, Daniel Turcea, Mariana Codruț, Vintilă Ivănceanu, Ioan Flora și Vasile Vlad).
Anul 2016 începe cu Rodica Draghincescu (n. 1962), una dintre cele mai bune poete ale anilor '90, care le-a călcat pe urme la începutul secolului XXI lui Voronca, Ionescu sau Gherasim Luca, devenind scriitoare de limba franceză. Chiar și așa, R.D. a lăsat câteva cărți foarte bune în românește, și sper ca, în 2016, Casa de Editură Max Blecher să scoată un „best of” din poezia Rodicăi, așa cum a fost volumul antologic al lui Iustin Panța din toamna lui 2014.


Rodica Draghincescu


Rodica Draghincescu (n. 1962) a debutat cu volumul de poezie Aproape cald (1993), urmat de Fiecare avem sub pat niște fotografii de care ne este rușine (1995), Obiect de lux ascuțit pe ambele părți (1997), Ah! (antologie, 1998) și EU-genía (2000). A mai publicat romaneleDistanța dintre un bărbat îmbrăcat și o femeie așa cum E (1996), Craun (1999) și Zâna dracilor [Jurnalul care își omoară cititorii] (2009) și un volum de articole, Tangouri pe trambulină (Yes-euri)(2001). Asumându-și de la început o ipostază „scandaloasă”, pentru că atingea, dintr-o perspectivă rebelă și dezinhibată, tabu-uri sexuale și prejudecățile de gen încă foarte prezente în societatea românească, Rodica Draghincescu a fost primită și receptată entuziast în anii ’90, fiind unul dintre cei mai acuți autori apăruți după căderea comunismului.
Strict contemporană cu o poetă ca Denise Duhamel, recuperând pe cont propriu o speță de biografism bătăios, anticalofil și denudat, R.D. pare azi una dintre autoarele cele mai beligerante și mai apăsat feministe din literatura română de la sfârșitul secolului XX. Începând din 1999, când îi apare primul volum de poezie scris direct în limba franceză (Gâteau de terre), Rodica Draghincescu părăsește spațiul românesc, publicând în Franța cărți de poezie, proză și interviuri, traduse în engleză și germană.


Privirea nu prinde chiar tot

singurătatea mea și-a aruncat chiloții în stradă
ne-am hotărât să purtăm totul direct
(istoria mișcării și gloria ei pot fi toastate pe larg
rememorate între prima bancă din parcul militar
și prima bancă din tribunal
la mijloc o sfoară cu chiloței negru regal)
la aparat voi obosi spunând aaaaaaaaaaaah
și lucrurilor importante li se va strânge pielea
peste cap între eșarfe/voaluri albe
urletul grație căruia trăirile cele mai abstracte
sunt ipostaziate în fluvii calde
va intra în contact intim cu imaginea
despre apa din el
aproape derutant de concret voi înota în mine
pe dinafară oricum aici nu e liniște
când scriu singurătate scriu participare
la fanfara păsărilor interioare
la demonstrațiile virginității concediate
încă au rămas vorbișoare trasee musculoase
fire de păr cărunt (tendința de intelectualizare
se resimte până în sinapsa/coapsa gândirii cu fesele)
miss fotografii lungi speciale trezite atât de afecte
cât și de idei înțelepte
în care plouă best color with fuji
câtă plasmă imaginară atâta carne conștientă
de faptul că este idee percepută greșit
miss proces cu buricul gândind la un creier comun
fără figurația principiilor mentale
adică oricum singurătatea mea e poezie
și poezia nu poartă chiloți
sau poartă fenomene psihice abisale
în care lumea circulă cu fundul gol
și nu depinde de privire iar privirea nu prinde chiar tot
în sfârșit poate nici nu sunt singură
așa cum stau întinsă sub veioză

din volumul Obiect de lux ascuțit pe ambele părți (1997)