Poemul săptămânii. Rodica Draghincescu

Vreme de 22 de săptămâni am ținut rubrica „Poemul săptămânii” pe site-ul „Gazetei de Constanța” (unde am ales – din 6 august până în 30 decembrie 2015 – poeme de Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Mariana Marin, Cristian Popescu, Virgil Mazilescu, Iustin Panța, Angela Marinescu, Aurel Dumitrașcu, Andrei Bodiu, Mircea Ivănescu, Svetlana Cârstean, Eugen Cioclea, Ion Stratan, Ion Mureșan, Nora Iuga, George Almosnino, Ion Zubașcu, Daniel Turcea, Mariana Codruț, Vintilă Ivănceanu, Ioan Flora și Vasile Vlad).
Anul 2016 începe cu Rodica Draghincescu (n. 1962), una dintre cele mai bune poete ale anilor '90, care le-a călcat pe urme la începutul secolului XXI lui Voronca, Ionescu sau Gherasim Luca, devenind scriitoare de limba franceză. Chiar și așa, R.D. a lăsat câteva cărți foarte bune în românește, și sper ca, în 2016, Casa de Editură Max Blecher să scoată un „best of” din poezia Rodicăi, așa cum a fost volumul antologic al lui Iustin Panța din toamna lui 2014.

Rodica Draghincescu

Rodica Draghincescu (n. 1962) a debutat cu volumul de poezie Aproape cald (1993), urmat de Fiecare avem sub pat niște fotografii de care ne este rușine (1995), Obiect de lux ascuțit pe ambele părți (1997), Ah! (antologie, 1998) și EU-genía (2000). A mai publicat romaneleDistanța dintre un bărbat îmbrăcat și o femeie așa cum E (1996), Craun (1999) și Zâna dracilor [Jurnalul care își omoară cititorii] (2009) și un volum de articole, Tangouri pe trambulină (Yes-euri)(2001). Asumându-și de la început o ipostază „scandaloasă”, pentru că atingea, dintr-o perspectivă rebelă și dezinhibată, tabu-uri sexuale și prejudecățile de gen încă foarte prezente în societatea românească, Rodica Draghincescu a fost primită și receptată entuziast în anii ’90, fiind unul dintre cei mai acuți autori apăruți după căderea comunismului.

Strict contemporană cu o poetă ca Denise Duhamel, recuperând pe cont propriu o speță de biografism bătăios, anticalofil și denudat, R.D. pare azi una dintre autoarele cele mai beligerante și mai apăsat feministe din literatura română de la sfârșitul secolului XX. Începând din 1999, când îi apare primul volum de poezie scris direct în limba franceză (Gâteau de terre), Rodica Draghincescu părăsește spațiul românesc, publicând în Franța cărți de poezie, proză și interviuri, traduse în engleză și germană.

Privirea nu prinde chiar tot

singurătatea mea și-a aruncat chiloții în stradă
ne-am hotărât să purtăm totul direct
(istoria mișcării și gloria ei pot fi toastate pe larg
rememorate între prima bancă din parcul militar
și prima bancă din tribunal
la mijloc o sfoară cu chiloței negru regal)
la aparat voi obosi spunând aaaaaaaaaaaah
și lucrurilor importante li se va strânge pielea
peste cap între eșarfe/voaluri albe
urletul grație căruia trăirile cele mai abstracte
sunt ipostaziate în fluvii calde
va intra în contact intim cu imaginea
despre apa din el
aproape derutant de concret voi înota în mine
pe dinafară oricum aici nu e liniște
când scriu singurătate scriu participare
la fanfara păsărilor interioare
la demonstrațiile virginității concediate
încă au rămas vorbișoare trasee musculoase
fire de păr cărunt (tendința de intelectualizare
se resimte până în sinapsa/coapsa gândirii cu fesele)
miss fotografii lungi speciale trezite atât de afecte
cât și de idei înțelepte
în care plouă best color with fuji
câtă plasmă imaginară atâta carne conștientă
de faptul că este idee percepută greșit
miss proces cu buricul gândind la un creier comun
fără figurația principiilor mentale
adică oricum singurătatea mea e poezie
și poezia nu poartă chiloți
sau poartă fenomene psihice abisale
în care lumea circulă cu fundul gol
și nu depinde de privire iar privirea nu prinde chiar tot
în sfârșit poate nici nu sunt singură
așa cum stau întinsă sub veioză

din volumul Obiect de lux ascuțit pe ambele părți (1997)